Da-i o nota: (8 votes, average: 4.13 out of 5, rated)  Loading ...

“I’m sorry, I’m so, so sorry.”

Mai mult decat “Brilliant!” mie asta o sa-mi ramana leit-motivul Doctorului Zece (care-i si intrece). I’m sorry ca mi-a luat atata timp sa scriu recenzia. I’m sorry ca n-am avut parte de un episod mai bun. I’m sorry asa, in general, pentru mine, pentru Donna, pentru Doctor, pentru poveste.

Episodul a durut din mai multe motive, pe care o sa incerc sa le disec, fara nicio pretentie la impartialitate.

Ca se termina Era Tennant stiam de mult, totusi felul in care David si-a jucat rolul si circumstantele in care a plecat au facut ca toata pregatirea mea psihologica sa se duca pe apa sambetei. Astept cu interes episoadele lui Matt Smith, nu ma intelegeti gresit – am vazut deja din experienta personala, cand l-am intampinat pe DT cu scepticism pentru ca Eccleston fusese primul meu Doctor, ca pana la urma Doctorii astia mi se insinueaza in suflet – dar asta nu inseamna ca nu am suferit pentru personajul mult-incercat al celui de-al Zecelea Doctor.

“Doctorul a murit, traiasca Doctorul!”

Al Noualea Doctor a plecat impacat, zambind, sacrificandu-se pentru Roza lui cea atat de fantastica si importanta. Al Zecelea devenise  mult mai atasat de persona lui, asa megalomaniaca si tulburata precum era, si si-a dat viata pentru Wilfred cel batran si marunt. Da, Doctorul merge inainte, dar nu el, nu perspectiva lui, personalitatea lui – acestea sunt unice pentru fiecare incarnare.

Recunosc ca m-a surprins lovitura sub centura cu Wilf si cele patru ciocanituri, printre putinele momente cu adevarat ingenioase si de efect.

Felul aproape plin de ciuda in care s-a sacrificat Doctorul a fost in ton cu evolutia personajului din sezonul de speciale. Doctorul nu ar fi spus niciodata ca viata cuiva e neimportanta. Actiunile lui vorbesc mult mai mult decat vorbele, totusi, pentru ca in ciuda protestelor impotriva destinului crud nici nu i-a trecut prin cap sa-l sacrifice pe Wilf. Tragismul situatiei mi-a amintit de un personaj din The Sandman de Neil Gaiman, nu spun cine ca sa nu spoilesc cumva pe cineva – cine a citit stie, cine nu poate trece linistit(a) mai departe.

Episodul a durut insa si din cauze mai nefericite. Sper ca John Simm a primit o bonificatie de ridicol cat casa, pentru ca personajul lui a fost scaldat in penibil. Stiti de ce mi-a adus aminte? De Highlander 5 sau la cat o fi ajuns, The Source. Cunoscatorii stiu ce inseamna asta, si cat ma doare s-o spun. Au luat un personaj foarte indragit, foarte promitator, si l-au tarnosit in ridicol in modul cel mai inutil cu putinta. John Simm a facut cat a putut cu materialul care i s-a dat.

Despre Lorzii Timpului Contraataca ce sa zic? Ia si ei acolo, un fel de Daleki, psihopati si obsesivi, deformati mental de razboi.  RetCon masiv cu Stapanul si “tobele” din capul lui cel dintr-o data blond.

Vorba cuiva de undeva de pe ‘net – prima parte a episodului a servit unui singur scop, unui joc de cuvinte mediocru pe baza de “Master race”. Ha. Ha. (Oare de-asta l-au facut blond, ca sa arate mai arian?)

Cele cateva momente luminoase s-au datorat Donnei – m-a incalzit sa-l aud pe Doctor numind-o “my best friend”; ar fi meritat sa stie si Donna cine e, dar in fine, asta a fost alta discutie.

Alte elemente ratate ale povestii: felul in care au expediat-o pe Lucy. O gramada de plot posibil, concentrat precum Knorrul intr-un cubulet, si la fel de gustos. Am ramas cu senzatia de “WTF just happened?” Poate vor sa scoata vreun extra, vreun DVD feature – “The Story of Lucy Saxon and the Resistance”, dar mai degraba cred ca a fost pur si simplu lene narativa (si/sau lipsa de imaginatie).

Martha si Mickey – de unde pana unde? Martha era cu Thomas Milligan, ultima oara cand am vazut-o, si acum, asa dintr-o data, e casatorita deja cu Mickey?! De ce, pentru ca sunt Personajele de Culoare, si deci dupa logica limitata a unora trebuia sa ajunga impreuna? Ca echipa de freelanceri sunt grozavi si simpatici, don’t get me wrong. Si Mickey merita o persoana mai buna decat Rose, categoric.

Doctorul a avut parte de un sfarsit prelungit, cu multe epiloage (epiloguri?), ca la Lord of the Rings, sau ca in opera, unde muribundul nu numai ca arata bine sanatos, dar are timp si energie pentru un lung cantec de lebada.

Nu ma uit la Sarah Jane Adventures, poate imi explica altcineva ce a fost parte cu Luke, dar ma uit la Torchwood, si let me tell you, daca Doctorul pimpaindu-l pe Alonso e destul ca sa-l vindece pe Jack de trauma de dupa Children of Earth (bucurati-va ca nu recenzez si capodopera aceea de serial, ce-ar fi fost la gura si tastatura mea…) , ei bine, pe mine ca telespectatoare nu ma vindeca deloc. (Si nu ma intelegeti gresit, apreciez doi barbati aratosi impreuna cam cum apreciaza barbatii doua femei frumoase la pachet. ) Mesajul e probabil ceva cheesy gen “viata merge inainte” blabla.

Asa o fi, si nu pot decat sa sper ca Matt Smith si Ginny Weasley Amy Pond o sa stearga imaginea traumatizanta a Masterului cufundat in halci de carne pana la urechi.