Da-i o nota: (4 votes, average: 5.00 out of 5, rated)  Loading ...

Oh, Doctor, my Doctor!

Am stat si m-am intrebat daca mi-a placut sau nu episodul, si daca nu de ce nu. Am ajuns la concluzia ca de fapt nu-mi prea convine directia in care a luat-o povestea Doctorului Zece, desi povestea in sine e destul de bine spusa, si nu se poate spune ca a venit din senin.

Doctorul e pus intr-o postura atipica: in loc sa actioneze laolalta cu oamenii, sa incerce sa rezolve misterul si sa-i salveze, el trebuie doar sa asiste, sau eventual chiar sa impinga lucrurile spre ceea ce el stie ca e menit sa se intample. Ideea ca anumite evenimente sunt fixe in timp nu e noua in SF, si “face sens”, ca sa folosesc un barbarism, atunci cand ai de-a face cu calatoria in timp si posibilitatea de a schimba trecutul. Precum spune Doctorul, tot restul e in flux, dar anumite evenimente trebuie sa survina. E singurul mod de a ne salva de haos si paradox, si a scuti niste dureri de cap.

Doctorul a vrut sa cunoasca personal pe unul dintre acesti oameni legati de evenimente cheie: Adelaide Brooke, capitan al primei expeditii umane pe Marte. Adelaide e importanta si prin ceea ce a realizat personal, dar ceea ce o face persoana cheie in timp este tocmai moartea ei, care o va inspira pe nepoata sa devina conducatoarea primei expeditii de colonizare umane, catre Proxima Centauri.

Recunosc, pentru primele doua treimi din episod chiar am crezut ca Doctorul va accepta acest rol, si ca episodul va avea doar morala asta cam trista, cu moartea care poate fi o sursa de speranta pentru viitor si asa mai departe.

Dar nu, povestea pe care voia sa ne-o spuna Davies era alta.

De cand a aparut cea de-a noua incarnare a Doctorului, cea jucata de Eccleston,  am aflat ca Doctorul e supravietuitorul teribilul Razboi al Timpului, in care au pierit toti Time Lorzii si (aproape) toti Dalek-ii. Dupa cum s-a vazut, Dalek-ii o sa apara de cate ori vrea scenaristul, asa ca razboiul a fost cam degeaba din punctul asta de vedere. Doctorul venea dupa el cu un adevarat sindrom posttraumatic, ca sa nu mai vorbim de sindromul de vina a supravietuitorului. S-ar fi zis ca toata calatoria lui din punctul acela, intalnirea cu Rose, au fost pasi spre vindecare si acceptare.

Doctorul Zece, Doctorul lui Tennant, a suferit dintotdeauna de un fel de sindrom bipolar – cand indragostit de umanitate, cand acuzandu-i cu dispret pe oameni de ororile pe care le fac, cand in culmea voiosiei, cand deprimat. Reintalnirea cu The Master si refuzul acestuia de a ramane cu el i-au mai dat o lovitura – nu sunt ultimul Time Lord! iar sunt ultimul Time Lord…

In cele din urma, vazand ceea ce urma sa devina ruinele coloniei de pe Marte, printre explozii si foc, care-i vor fi amintit de Time War, trebuie ca Doctorului i-a sarit o doaga, doaga care scartaia de ceva vreme. Devine clar ca nu facuse niciodata pace cu distrugerea speciei sale, asa ca acum, pentru a ajunge la un fel de echilibru, incearca sa transforme tragedia intr-o victorie. Supravietuitorul este castigatorul, iar castigatorul ia tot. In cheia asta incerc sa interpretez aroganta luciferica la care ajunge, incalcand Legile Timpului, legile pe care specia Time Lord era facuta sa le apere, si pe care acum le declara ca fiind legile lui personale.

Nu degeaba au mentionat Pompeiul – paralelele sunt evidente. In ambele cazuri distrugerea si moartea unor oameni erau necesare pentru supravietuirea umanitatii in intregime. In ambele cazuri Doctorul salveaza un mic grup de oameni. In primul, Pompei, familia salvata ii este recunoscatoare si ii ridica pe Doctor si Donna la statutul de zei protectori ai casei lor. Acum, Mia si Yuri fug de el, iar Adelaide se sinucide.

Ceea ce nu m-a convins a fost viteza cu care Adelaide a trecut de la “vreau sa traiesc” la acceptarea ideii ca moartea ei ar fi fost esentiala pentru viitorul pe care i l-a descris Doctorul. Un individ misterios si dubios iti spune ca trebuie sa mori ca sa-ti inspiri nepoata. Il crezi asa usor? Daca trecem de hopul asta, OK, pot sa inteleg de ce Adelaide il confrunta cu atata asprime pe Doctorul Victorios.

Nici pe Mia si Yuri nu prea-i cred – sa fim seriosi, cand cineva te salveaza fara sa-ti ceara nimic in schimb te bucuri, nu-l scuipi in fata (metaforic vorbind…)

Observati ca n-am zis nimic de monstrisorii aposi si cam dubiosi, pentru ca ei sunt doar un pretext. Doctor Who nu e despre monstri si balauri. Doctor Who este despre oameni si umanitate, despre viata si moarte, despre alegerile pe care le facem, despre destin si liber arbitru, despre putere si responsabilitate. Da, stiu, suna foarte Spider Man, dar asta e.

Cred ca nici imaginile cu Doctorul printre flacari nu sunt intamplator asemanatoare cu cele din episodul special de Craciun din 2007, cand Doctorul privea nemilos (si victorios) la ruinele Imparatesei Racnoss si ale speciei ei. (Sau poate e de vina imaginatia limitata a scenaristilor, dar aici se potriveste. ) Doctorul asta a avut dintotdeauna tendinta de a se erija in semizeu, vrea sa ne spuna Davies, si uite unde a ajuns.

Nu m-am uitat la secventele din urmatorul episod special, si va rog sa nu ma spoiliti cu detalii – orice-ar fi sunt convinsa ca o sa ne aduca mai aproape de sfarsitul povestii celui de-al zecelea Doctor.