Da-i o nota: (21 votes, average: 5.00 out of 5, rated)  Loading ...

”All commands will come through the headphones. Once you’re given the order to put on the headphones, do not remove them under any circumstances. If you do, you may die a gruesome and horrible death. Thank you for your attention and have a nice day.” – Dr. Bishop

Episodul Of Human Action este un amestec fericit de mini road movie cu goana aferentă a autorităţilor în căutarea răpitului devenit răpitor (nefiind vorba de vreo manifestare a sindromului Stockholm), de manifestare a puterii unei entităţi economice care probabil ar face invidioasă oricare ţară (enititatea la care mă refer este Massive Dynamic), de confirmare a unui experiment condus de echipa Bishop-Bell cu ani în urmă şi, nu în ultimul rând, reprezintă dovada clară că domeniul cel mai important pentru un stat puternic este cel militar şi doar cel militar.

Totul începe de la răpirea unui adolescent şi implicarea firească a poliţiei în urmărirea atacatorilor. Cei patru poliţişti reuşesc să atragă într-o ambuscadă maşina răufăcătorilor, doar că lucrurile iau o întorsătură nefericită când unul dintre poliţişti se aruncă de la înălţimea parcării supraterane unde se afla iar restul mor împuşcaţi aparent fără motiv. Faptul că patru poliţişti au un comportament sinucigaş este un fapt ieşit din comun. Dacă mai adăugam că răpitorii nu au nicio armă şi nici nu încearcă vreun lucru periculos obţinem un caz demn de Fringe Division. Lucrul care complică cel mai mult lucrurile este corporaţia Massive Dynamic: unul dintre cercetătorii lor cei mai importanţi este tatăl adolescentului răpit.

Dr. Bishop este mai trist ca niciodată săptămâna asta, nu mai vrea să cerceteze niciun cadavru, este plictisit şi toată starea lui este complicată de vizita echipei la sediul Corporaţiei. Nu m-am mai gândit la asta până acum, dar Walter este vizibil afectat de faptul că partenerul său nu a avut răbdarea necesară pentru a realiza împreună o mare companie aşa cum visau pe vremea când lucrau într-un laborator la Harvard. După cum îi mărturiseşte fiului său Walter este mulţumit că soţia lui, pe care o întâlnise prin intermediul lui Bell, a fost întotdeauna lângă Peter. Aflăm informaţii noi despre mama lui Peter, chiar dacă puţine, dar măcar scenariştii au considerat necesar să facă legătura între familia Bishop şi William Bell. Cât despre rezultatele vizitei la sediul Massive Dynamic acestea nu sunt foarte importante şi nici nu aveau cum să fie. Exceptând o mărturisire lacrimogenă a tatălui îndurerat de răpirea fiului, rămas singur cu un copil după moartea soţiei nu aflăm mare lucru. Numeroasele apariţii ale Ninei Sharp de până acum ca locţiitoare a lui William Bell nu au făcut decât să ne bage în ceaţă mai mult decât ne-am fi dorit.

Între timp răpitorii sunt implicaţi în alt incident, nu la fel de tragic ca primul, dar dureros. Să vezi un om cum îşi toarnă cafea fierbinte pe cap împotriva voinţei sale şi altul cum se electrocutează folosind o cheie nu sunt cele mai plăcute situaţii pe care le-ai putea vedea. Pe de altă parte au fost situaţii şi mai dureroase de-a lungul timpului în Fringe. Cum era normal într-un caz de răpire se vorbeşte şi de o răscumpărare (două milioane în bancnote nemarcate, foarte originală cerere de altfel!) pe care Massive Dynamic se angajează să o plătească, dovadă a grijei pe care compania o poartă angajaţilor săi.

Schimbul dintre răpitori şi tatăl băiatului răpit nu putea avea loc în orice condiţii astfel că Divizia Fringe trebuie să pregătească acţiunea în detaliu. Plictisitul Dr. Bishop este distras din pasa proastă în care se află pentru a descoperi o modalitate prin care să împiedice rău-făcătorii să îi ”hipnotizeze” pe cei implicaţi în schimb. Soluţia lui Walter este ingenioasă şi amuzantă în acelaşi timp: un ursuleţ de pluş pe care îl folosea Peter în copilărie, ursuleţ care generează un zgomot alb asemănător sunetelor din pântece.

Surpriza pe care o trăim alături de membrii Diviziei Fringe este imensă atunci când aflăm că răpitul este de fapt răpitorul. Scena interogatoriului singurului supravieţuitor dintre cei doi pseudo-răpitori este ilustrativă. Săracul om mai avea puţin şi striga că that boy is the devil. Când Massive Dynamic se implică nici măcar răpitorii nu mai sunt ce erau odinioară.

După toată agitaţia de-abia acum urmează partea episodului cea mai alertă, mini road movie-ul de care vorbeam în introducere. Peter este luat pe post de şofer al micului infractor (Tyler era de fapt un efect secundar al cercetărilor tatălui său în domeniul conducerii avioanelor prin intermediul undelor cerebrale… de unde şi abilităţile băiatului, sau nu?) şi începe o călătorie (puteam spune iniţiatică, dar numai asta nu e ) care îi poartă pe cei doi într-un local foarte potrivit pentru a mânca o friptură, într-o întâlnire cu un poliţist, alt poliţist (se pare că în State sunt peste tot!) şi la casa femeii pe care Tyler o descoperise ca fiindu-i mamă (deşi tatăl său îl minţise că aceasta este moartă). Când soţul femeii apare Tyler încearcă să îl forţeze pe Peter să îl împuşte. Incidentul este oprit în ultima clipă de apariţia lui Broyles care, ca un agent FBI serios, încasează glonţul. Călătoria lui Tyler se încheie imediat după plecarea de la casa mamei sale graţie unui dispozitiv electromagnetic care permite neutralizarea puterilor sale pentru câteva secunde suficiente pentru ca Peter să trimită maşina în care se aflau cei doi într-un stâlp de pe marginea drumului.

Finalul episodului este în maniera cu care ne-am obişnuit pentru Fringe: Tyler nu este de fapt decât unul din multele dovezi ale experimentelor pe care Bell le începuse în domeniul dezvoltării capacităţilor mentale a copiilor. Iar Dr. Carson, tatăl îndurerat, nu este de fapt decât unul dintre cei implicaţi în experiment cu rolul de a supraveghea subiectul. Tocmai incidentul cu băiatul pornit de la dorinţa băiatului de a-şi descoperi mama duce la decizia Ninei Sharp din finalul episodului de a încheia experimentul.

You were right. Mind control is possible, given the right conditions.

Partea în care Dr. Bishop se pregăteşte alături de echipa de intervenţie pentru schimbul dintre Dr. Carson şi răpitori, faptul că totul se desfăşoară pe fundalul sonor al zgomotului acela, că sunt momente în care personajele nu se aud între ele. Totul mă duce cu gândul la durerea unui copil de a descoperi că mama sa pe care nu o cunoscuse era de fapt în viaţă, faptul că respectivul adolescent nu este altceva decât un pion nesemificativ în experimentele Massive Dynamic şi mai ales că Dr. Bishop este cel care a avut cel mai mult de suferit în timp ce partenerul său s-a bucurat de toate părţile bune.

Un episod mediu spre bun la o primă vizionare. Poate mai mult bun, decât mediu, dar asta e o părere pur personală. Aştept comentariile voastre, sper că vă bucuraţi de fiecare episod ca şi mine. Ca şi cum ar fi primul, ca şi cum ar fi ultimul.