Da-i o nota: (9 votes, average: 4.56 out of 5, rated)  Loading ...

Fiind fix o luna de la ultima recenzie, ma intorc pe baricade si incerc sa imi rascumpar absenta mai mult sau mai putin motivata, astazi cu o dubla recenzie, a episodului de saptamana aceasta, care desigur va ocupa mai mult spatiu fiind mai recent, si a episodului de acum 3 saptamani, “Brave Heart”. Acestea fiind zise, sa ne suflecam manecile si sa trecem la treaba.

In legatura  cu 6×06, acest episod mi-a demonstrat ca indiferent ce o sa se intample in viitor, House is going to be all right. Faptul ca ar fi luat decizia de a se intoarce la Mayfield daca nu descoperea sursa susotelilor, si in special sfatul pe care i l-a dat lui Chase, de a vorbi cu cineva, si anume cineva specializat, despre ceea ce a facut, mi-a aratat ca intr-adevar se schimba, si priveste altfel tot ce se intampla in jurul sau. Povestea pacientului ridica problema destinului: avem un destin anume in care tot ce facem a fost dinainte prestabilit sau ne construim destinul pas cu pas? In cazul nostru se pune problema ce ai face daca ai sti macar o mica portiune din aceste planuri prestabilite, si anume cum se vor incheia ele? Astfel aceasta stiinta pe de o parte ne-ar da o libertate de a face lucruri pe care in caz contrar poate ca nu le-am incerca iar pe de alta parte ne inchide intr-un interval de timp anume determinat si in acest fel ne priveaza pana si de speranta de a incerca lucruri ce ar depasi data expirarii. Acest episod ne mai lasa si cateva apropo-uri legate de evolutia relatiei dintre House si Cuddy, de la comentariul stagiarei cum ca “that’s not hate, it’s foreplay” si pana la schimbul de replici din final incheiat cu “You do make me feel funny”. Desigur despre acest lucru putin mai jos, mai elaborat. Incheiind cu acest episod trebuie amintite fazele strong precum “invierea” si tipetele lui Foreman, prima stagiatura a lui House, schimbul de replici de la a doua stagiatura si nu in ultimul rand partea cu talking to dead people, atat la House in final cat si la Wilson, care pare ca trece printr-o perioada mai grea.

Trecand acum la main event, “Known Unknowns” a fost simpatic.  Ma rezum la simpatic, fiindca nu sunt perfect convins de directia pe care o va lua plotul Huddy. Insa sa le luam pe rand. Adolescenta neglijata de parinti, dupa o droaie de abureli destul de evidente, lesina. House se grabeste sa o externeze fiindca nu i se pare interesant cazul (al doilea episod la rand in care se grabeste sa scape de caz), ceea ce nu se poate spune despre Cuddy, care, metaforizand putin, avea outbox-ul plin. Astfel ca House decide sa mearga pana la urma la conferinta, dupa ce afla ca merge si ea, desi initial il refuzase pe Wilson. Moment in care mi-am zis: Ieeeiii!! Road-trip cu House, Wilson si Cuddy!! . Insa nu a fost sa fie, scenaristii alegand sa ni-i arate direct la conferinta.

Wilson, dupa cum spuneam si mai sus, trece printr-o perioada mai grea, si incearca sa faca un career suicide, printr-o lucrare despre eutanasierea in randul pacientilor terminali cu dureri foarte mari. Se ridica aici probleme legate de dreptul la viata si mai ales dreptul de a dispune de propria viata dupa propria vointa, adica si dreptul de a-si pune capat vietii. Assisted suicide sau Euthanasia tine, cred eu, de cat de apropiat esti de victima: daca esti prea apropiat exista uneori tendinta, oarecum egoista de altfel, de a vrea sa il pastrezi pe cel in cauza cat mai mult in viata, indiferent cat de mult va suferi. In coltul opus, este versiunea rece, aproape robotica, prin care printr-un rationament logic, obiectiv, daca pacientul sufera si nu mai are mult de trait, este in regula si chiar indicat sa ii curmezi suferinta la cererea sa. Adevarul probabil sta undeva la mijloc, insa poate fi umbrit uneori de speranta falsa intr-o vindecare miraculoasa care ascunde de fapt propria frica de a pierde pe cineva apropiat. Iar cand esti Wilson si te apropii atat de mult de atatia pacienti si stii cat de mult sufera iar 80% dintre ei nu supravietuiesc, este de inteles de ce ai recurge la asa ceva si de ce ai simti nevoia la un moment dat de a-ti asuma raspunderea.

House si Cuddy. Un tango permanent de-a lungul a 5+ sezoane, care continua si in acest episod. Povestea este clasica americana, numai ca House-izata: el o place pe ea dar nu ii spune, ea il place pe el dar nu are incredere in el, el ii spune intr-un final ca o place dar ea deja e cu altul, pe care poate nu il place la fel de mult, dar are incredere in el. Finalul acestei povesti pare a fi evident: el face un grand gesture si ei traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Probleme este ca nu ii vad pe House si pe Cuddy ca acel cuplu casatorit care sta seara de seara mancand popcorn, uitandu-se la Leno la tv, in timp ce copilul se joaca cu masinutele in fata lor pe covor. Pe de alta parte este o mare parte din mine care ar vrea sa il vada totusi pe House happy, dupa cat s-a straduit si dupa cat s-a schimbat. Si da s-a schimbat fiindca daca in alte dati doar l-ar fi drogat pe Wilson si i-ar fi ascuns pantalonii, acum face si un efort in plus si isi asuma, ca dr. Perlmutter, lucrarea lui, in acelasi timp aratandu-i ca este in regula ce a facut, fiindca a avut bune motive. De altfel Wilson este cel care remarca mimica lui Cuddy din restaurant cand abera Lucas, ceea ce ma face sa cred ca de fapt nu exista o relatie adevarata intre ei doi, si este un fel de test pentru House.

In final trebuie sa fim optimisti; e serial american pana la urma, iar in serialele americane the guy always gets the girl in the end. Mai putin Chase care pe finalul episodului ii spune lui Cameron ce a facut in cazul Dibala. Cum va reactiona ea, ramane pe episodul viitor.