Dă-i o notă: (8 votes, average: 4.63 out of 5, rated)  Loading ...

Întotdeauna când am văzut la ştiri sau citeam pe internet articole despre ceea ce se întâmplă în Statele Unite (şi nu numai) atunci când marile lanţuri de magazine intră în reduceri substanţiale mi se părea că mă uit la un film, la o poveste sau orice altă formă de ficţiune şi nu că privesc un lucru care s-a întâmplat în realitate.

Pentru că niciodată nu am înţeles cum poţi să te trezeşti cu noaptea în cap, să stai ore întregi în picioare, să ţipi, apoi să alergi bezmetic prin magazin în cazul în care ai norocul să fii printre cei cu cu adevărat dedicaţi cărora li se permite accesul în magazin. Cum poţi să accepţi să fii îmbrâncit, lovit, umilit pentru câteva bucăţi de material supraestimate este cu mult peste puterile mele de înţelegere.

Au încercat să explice lucrul acesta în Lie to Me. Pentru prima dată am văzut şi eu o coadă  în faţa unui magazin care nu era formată numai din adolescente sau femei isterice în căutarea rochiei de mireasă, lenjeriei intime sau a altei ţinute vestimentare. Aici era vorba de un magazin care vindea la promoţie aparate electrocasnice şi tot felul de gadget-uri cu o zi înainte de Ziua Recunoştinţei. Deci şi populaţia masculină era destul de bine reprezentată.

Au fost câteva decese, a început o anchetă şi “The Lightman Group” a fost angajat de managementul magazinului pentru a se descoperi cauzele acestei întâmplări neplăcute, sperând că vor fi puşi la adăpost de orice acuzaţie. Au fost însă transparenţi de la început şi au anunţat că dacă raportul le va fi favorabil lor, vor plăti substanţial o recompensă pentru toate daunele pe care ar fi trebuit să le plăteasca familiilor victimelor şi de care au fost scutiţi.

Ria a fost cea care a luat partea disperaţilor treziţi cu noaptea în cap ca să ia cu asalt magazinele. Conform spuselor ei, oamenii aceia sunt dintre cei care îşi permit să achiziţioneze acele produse o singură zi pe an, în ziua masivelor reduceri. Sunt oameni atât de disperaţi să îşi vadă copiii fericiţi încât sunt dispuşi să se umilească şi să îşi pună  integritatea corporală în joc. Chiar şi după ce au găsit cauzele reale pentru care incidentul a degenerat, tot am rămas cu o nelămurire: cine e mai vinovat, directorul de magazin pentru crearea unei asemenea strategii de marketing sau fiecare individ în parte care acceptă să ia parte la aşa ceva?

Dar să ne ocupăm puţin şi de Cal şi de Gillian. Săptămâna asta au avut de săpat în trecutul unui adolescent de 16 ani care şi-a dat seama că a fost minţit în ceea ce priveşte adevăraţii lui părinţi. Sincer, partea asta m-a cam plictisit, nu am aflat nimic din ceea ce nu ni s-a mai spus deja: e mult mai uşor să minţi când ai de răspuns doar cu “da” şi cu “nu”. Tocmai de aceea l-au pus pe Max-Owen să adreseze întrebările părinţilor şi l-au sfătuit să-i facă să vorbească cât mai mult. Şi oricum cele mai bune interogări sunt cele în care întrebările sunt puse de o altă persoană decât cea chemată să stabilească adevărul spuselor celor interogaţi, pentru că inevitabil atenţia este distribuită pe mai multe activităţi, când ar fi trebuit să se concentreze numai pe raspunsuri şi gesturi.

Dar au fost şi argumente trase de păr. Cum ar fi faptul că au prins-ope Mrs. Knox minţind datorită faptului că a pretins că îşi aminteşte un lucru total lipsit de importanţă din ziua în care evenimentul despre care a fost întrebată a a vut loc. De fapt, nu poţi afirma cu certitudine aşa ceva. Partea cu Churchill şi pălăria aşezată în dreptul zonei intime, iarăşi, trasă de păr.

Dar episodul se termină cu bine, toate cazurile sunt rezolvate, toţi se întorc acasă (deşi Lightman Group are cu 1,8 milioane mai puţin), unii au parte şi de lecţii de etică.