Dă-i o notă: (7 votes, average: 5.00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.  Loading ...

Pare de necrezut că în anii 60 ai secolului trecut Afganistanul era sinonim cu libertatea totală, nu-i aşa? Că miile de turişti care alegeau să viziteze această ţară o comparau cu un paradis oriental, un tărâm al drogurilor unde haşişul era vândut în mod legal? Totul s-a sfârşit însă odată cu invazia sovietică, în 1979.

Acum Afganistanul încearcă să se menţină pe linia de plutire după 20 de ani de război, lupte de cucerire, lupte pentru putere, confruntări şi tensiuni. Se spune despre invazia americană că a dus la înlăturarea rapidă a talibanilor, Alianţa Nordului preluând conducerea pe tot cuprinsul ţării. Cu toate acestea, Afganistanul se înfundă tot mai mult în abisul sărăciei.

Şi pentru că am adus vorba de americani, hai să vedem ce se întâmplă în episodul ăsta în Lie to Me. Directorul adjunct pentru Siguranţa Naţională în Statele Unite îl trimite pe Cal Lightman, cu câteva zile înainte de Crăciun, în Kabul, pentru că doi puşcăriaşi marini au fost separaţi de pluton într-o ambuscadă cu talibanii. În rândul talibanilor se afla infiltrat şi un cetăţean american, Franko James Vincent, care a jurat că nu a trecut de partea talibanilor şi ca să dovedească le-a relatat americanilor despre o tabără talibană unde s-ar fi ţinut prizonieri cei doi puşcaşi marini “pierduţi”.

Locaţia furnizata de Franco s-a dovedit a fi greşită, pentru că în locul indicat de el nu era decât o tabără părăsită. De aici şi marea dificultate şi responsabilitate a lui Cal de a decide dacă Franko era spion pentru americani, aflându-se într-o operaţiune “top secret” pe termen lung, despre care nu avea voie să vorbească nimănui în afara persoanei care l-a trimis acolo, sau o persoană care pur şi simplu a locuit acolo prea mult timp şi a trecut de partea cealaltă?

Franko şi Cal încep un joc al sincerităţii. Tu îmi răspunzi sincer la o întrebare, eu îţi spun adevărul cu privire la întrebarea ta. Pare un joc, însă este o modalitate destul de bună pentru două persoane care se cunosc de puţin timp şi au şi mai puţin timp la dispoziţie să îşi câştige treptat încrederea. Cu ocazia asta aflăm lucruri noi despre Cal: a fost în mijlocul războiului în Bosnia în 1994 pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor pentru britanici, şi i-a plăcut foarte mult acolo. Aparent, iluzia imortalităţii, gândul morţii care te însoţeşte în fiecare secundă şi adrenalina căpătată în război nu se compară cu nimic pentru Cal Lightman. “Fear is healthy, don’t forget that!”, îi spune Gillian lui Cal înainte de a se urca în elicopterul pentru Afganistan.

Revenind la băiatul nostru, până la urmă se dovedeşte ca a fost antrenat pentru operaţiuni speciale, a învaţat dialectul pashtu şi a fost trimis în Afganistan cu scopul de a se infiltra printre talibani. Franko trebuia să pretindă că este un lucrător voluntar cu simpatii shiite. Însă, ghinionul lui, bateria de la dispozitivul de urmărire pe care îl avea inserat în carne a murit, americanii nu au mai avut de unde să ştie pe unde se află şi dacă mai trăieşte, au presupus că a murit şi l-au uitat. Franko, simţindu-se trădat de persoanele care trebuiau să-i asigure spatele, a trecut într-adevăr de partea talibanilor.

Cel mai mult mi-a plăcut atunci când Cal l-a întrebat dacă a omorât vreun american. Franko minte răspunzând că nu, Cal îşi dă seama şi apoi Franko se justifică: “You try to shoot over their heads, but this bastards keep shooting back!”. Ultimul gest al lui Franko a fost însă pentru tabăra americană, alegând (cu puţin sprijin de la Cal) să-şi dea viaţa pentru ţara unde îşi avea locuinţa, care reprezentau pentru el “acasă”, chiar dacă din când în când a mai uitat asta.