Da-i o nota: (48 votes, average: 5.00 out of 5, rated)  Loading ...

E greu să începi prin a comenta un sfârşit. Aşa cum este, straniu, cutremurator de sincer şi încărcat de foste şi viitoare mistere. Un final inversat şi la nivel de nuanţe, albul şi negrul devenind practic forţele care guvernează desfăşurarea imensei metafore care rămâne LOST. Un episod dublu din care se mai desprind caractere, se completează piese lipsă din trecutul fiecărui “principal”, se asamblează încă puţin povestea Insulei. Tot ce e simplu devine complicat privit prin prisma individuală a oricărui personaj. Apoi tot ce e complicat, de neînţeles, misterele pentru care scormonim ecuaţii şi mitologii, pentru care călătorim cu ei în viitorul neîntâmplat şi trecutul interconectat, toată complexitatea devine simplă, pusă în fraze concrete, în metafore, picurată si distilată în personalitatea fiecăruia dintre noi. Tot ce se înalţă trebuie să tindă spre acelaşi punct. Scop. Convergenţă. Recunoaşteţi personajul pe care îl aşteptam? Numitul Jacob?

Ce anume (nu cine) trece prin viaţa şi momentele de cumpănă ale fiecăruia? Cui implorăm devoalarea unor neînţelese momente prin care trecem zi de zi? De ce şi cui cerem socoteală pentru neîmpliniri? Cui mulţumim când ceea ce ar trebui şi vrem să se întâmple, chiar se întâmplă? Jacob e un personaj. La fel cum facem şi noi din imaterialul fragment pe care, neputându-l atinge, Îl personalizăm. Jacob a fost acolo unde trebuia pentru ca personajele să fie interconectate. Pentru ca fiecare să treacă prin propria experienţă, pentru ca fiecare să-şi conştientizeze personalitatea. Pentru ca, aşa cum minunatul dialog cu bătaie lungă ( şi intensă) dintre Sawyer şi Jack subliniază, destinul poate alege dacă îţi dă sau nu a doua şansă. Jacob a ales rolurile principale. Câte o poveste, câte un destin. Croit cu pumnii, cu arma în mână, prin luptă sinceră cu societatea şi cu sinele. Fiecare are parte de o scurtă caracterizare şi de o cugetare care a străbătut toate seriile Lost de până acum. Cu excepţia cuplului Rose-Bernard care pun punctul pe i: când ai jumătatea care-ţi lipsea şi cu care realizezi întregul, te poţi pensiona, chiar şi pe o insulă tulburată, precum sufletul fiecăruia dintre noi. Iar când ai jumătatea care-ţi umple golul interior, nu te mai gândeşti la acţiune ci la serenitate. Incidentul e doar o expresie a luptei interne a fiecăruia, dintre bine şi rău, între tentaţie şi sublim. Iubirea dintre Sun şi Jin e un liant peste timp, forţa care poate manipula timpul şi vremurile. Conflictul / complexul patern străbate seriile precum săgeata pieptul porumbelului – convergenţa contrastelor.

Să revenim însă piesă cu piesă: Locke e de departe cel mai interesant studiu de caz: Se află pe insulă în triplă stare, mort în sicriu, viu în prezent şi prezent în salturile temporale pe care şi le poate revizui, de la distanţă, ce-i drept. Locke nu mai e ceea ce pare a fi. Pare a fi singurul care-şi dă seama că întâlnirea cu Jacob e de fapt o reglare de conturi mai vechi, după întâlnirea şi reînvierea după căderea de la etaj şi după episodul din cabană. Uciderea lui Jacob cu mâna lui Ben e ceea ce a făcut prin uciderea tatălui său cu mâna lui Sawyer. Aruncarea lui Jacob în foc lasă loc interpretărilor şi modificărilor de formă referitoare la acest nou binom Locke-Jacob. Nu mâna care loveşte ci gândul care o poartă e responsabil de schimbările ce vor urma.

Jacob e destinul sau liberul arbitru? Locatar al statuii din care probabil după Incident mai rămâne doar piciorul drept, complementar cu un prieten misterios care abia asteaptă să-l omoare, Jacob se aşteaptă pe sine în singurăteatea încifrării mesajelor unui imortal “May Gods give you what you want”, “Gods give happiness”, mesaje similare cu ceea ce se găsea în staţia Dharma de spălare a creierelor. În acest scurt interval al apariţiei sale în care pare a fi cel care recrutează pe cei care vor ajunge şi vor avea un rol important pe insulă, dă senzaţia aceea de condamnat la nemurire. De mesager al menirii insulei. Cel care se lasă ucis aproape biblic pentru a se înălţa prin întrupare..şi da, probabil în Locke cel adus de Illana. Probabil asta îi ceruse în spital, să-i aducă un suport material pentru abilităţile sale. Dacă acceptăm materializarea sa în Christian ca necesară pentru momentul când fusese deja ucis, atunci e posibil ca şi corpul lui Locke să fi fost cerut în acelaşi scop.

Ben, personajul tristei şi stâlcitei figuri, termină prin a-şi împlini destinul tragic: lipsit de mamă printr-un joc al sorţii şi acuzat de moartea ei, lipsit de copilărie de către un tată complexat, ucigaş al fiicei sale adoptive, lider numai temporar (cum singur descoperă) termină într-o criză profundă de personalitate, îndeplinind voia unuia dintre cei pe care voia să-i conducă sau să-i suprime.

Jack e fix acest Marcel Iureş Pacificatorul al Lostului. Îndrăgostit iremediabil de Kate şi realizând că a pierdut-o, încearcă să scape de viitor prin modificarea trecutului. E în continuare man of science şi nu-i stă rău, doar că nu convinge. La un moment dat am crezut că se va iradia la coloană de la cărat plutoniul ăla, dar nu, l-a aranjat Sawyer într-o discuţie principială. Şi dacă tot veni vorba, femeile din Dharma nu puteau avea copii din cauza vecinătăţii cu bomba care avea scurgeri şi băieţii o scot de acolo cu mâinile goale? Cam “curge”.

Sayid, cel condamnat să fie ceea ce nu a vrut niciodată să fie, e singurul care are în Jacob un potrivnic. Îşi îndeplineşte partea sa de misiune, dar de fapt spiritual e mort de la uciderea soţiei sale. Sub privirile atente ale destinului.

Hurley e cel care pare a fi unul dintre aleşii cu rang de pilot al destinului. Mai pilotează o dubiţă, mai conduce un dialog, mai aduce în prim plan numerologia, pentru ca acum să aibă un rol superdecorativ, de justificare a contactelor cu prietenii dispăruţi.

Juliet, cea pe care o pierdem temporar în incident sau definitiv în explozia bombei este unul dintre exemplele nefericite ale unei sensibilizări create într-o copilărie în care egoismul părinţilor aduce autoizolarea şi fuga spre responsabilităţile altuia. Nevizitată de destin, Juliet ajunge să iubească atât de mult imediatul încât este sacrificată de contextul general. Aparent se sacrifică pentru ceea ce nu a avut niciodată – dragostea lui Sawyer neputând compensa absolutul din căutările ei.

Sawyer, l-am lăsat la urmă pentru că drama lui e departe de a se fi terminat. Cum i s-a spus la moartea părinţilor săi – să nu termine acea scrisoare, destinul său rămâne o carte deschisă, îndoită de Kate care-i tulbură trăirile şi cu paginile rupte de Juliet care-i smulge bucăţele din încercările sale disperate de a acea ceea ce părinţii săi nu putuseră avea împreună.

Smokey – nu cred că apare în urma incidentului, deoarece inscripţiile referitoare la prezenţa sa, în templu, erau anterioare perioadei 70.

Războiul care va să vină – lupta finală dintre bine şi rău, personificată probabil între Widmore şi Jacob, încă nu s-a inventat o terţă forţă ilustrabilă într-un serial, doar dacă lupta aceasta nu ascultă şi de factorul timp, în ciuda faptului că pare eternă.
Şi ca să nu închei fără o părere personală asupra misterului principal – debutul episodului – am remarcat aşa: Unul e în alb, unul e în negru, unul e optimist şi vindecă prin atingere, celălalt e pesimismul realist (umanitatea care vine şi distruge şi corupe totul, de ai impresia că pe BlackRock erau români exilaţi). Bun…dacă acea loophole e călcâiul lui Achile, cei doi pot fi, în afară de personificarea binelui şi răului, cele două componente contrastante ale unei singure personalităţi. Destinul şi liberul arbitru, faţă în faţă, în carcase diferite, purtând eventual nume diferite. Fraţi întru materie şi oponenţi întru spirit, sau manifestare diferită temporal a aceleiaşi structuri? Jacob mereu tânăr şi Jacob îmbătrânind, neputându-se anihila pentru că ar determina un nonsens temporal.
Mulţumesc încă o dată lui Veve_bc pentru suportul de excepţie în procedurile de titrare şi training moral pentru review şi pasionaţilor comentatori care au semănat în mine Lost-ita cronică.
P.S. n-am copiat niciodată ideile sau commenturile de pe alte site-uri.