Da-i o nota: (42 votes, average: 4.71 out of 5, rated)  Loading ...

Bun venit în prezentul ulterior trecutului şi viitorului.
E un episod care, în afara clarificării unor alte conexiuni (cum ar fi celebrul “ce i-a spus Sawyer lui Kate) speculează din nou şi destul de bine interrelaţionarea umană. Culmea, deşi e pe jumătate inconştient ca şi copil şi speriat de moarte când cu ochii de Locke, Ben pare a fi personajul prinicpal al acestui episod. De fapt când nu e? La fel de interesantă este încercarea de a explica prezentul celor din 1970 ca fiind ulterior întâmplărilor din trecut şi viitor, astfel încât salturile în timp capătă o consistenţă  crescută şi o savoare mai apropiată de real decât de SF. Vocea poporului – Hurley – ne explică de ce trecutul nu este neapărat o marcă a viitorului, liantul de bază fiind, conform lui Miles, experimentarea. Practic viitorul celor de pe insulă va depinde de modul de experimentare al prezentului iar consecinţele din viitor vor fi în funcţie de modul de conşientizare al acestor acţiuni. Ben poate fi împuşcat şi poate fi pe moarte, dar nu moare pentru a nu altera viitorul.

nteresant desigur e şi modul în care Ben NU MOARE. Să detaliem puţin. Toţi au remarcat că zona de intrare a glonţului a fost centrală pe torace, chiar puţin spre cord. Dacă nu avea vestă antiglonţ sau antiSayid sau dacă glonţul nu a fost încetinit de trecerea diferenţială a timpului pe insulă, sau de vreun câmp magnetic, atunci Ben era mort pe loc, fie prin ruptură cardiacă fie a vaselor mari (aorta e situată prevertebral). Să spunem că a avut noroc, dar glonţul, datorită vitezei de intrare într-o structură cu densitate mai mare produce o dilacerare (o disecţie) a ţesuturilor prin care trece, aşadar ar fi produs cel puţin, dacă ocolea inima şi vasele mari, un hemopneumotorax compresiv, si nu mai ajungea viu la bază. Explicaţia cu supravieţuirea sa poate să rezide într-o acoperire puerilă de genul – nu trebuia să moară – sau va fi explicată după ce aflăm mecanismul supravieţuirii lui Locke după ce a fost împuşcat în groapa comună Dharma. Ulterior însă, altă problemă. Pe masa de operaţie, rana acum e în partea dreaptă, pulmonar, ca să aducă problema pe făgaşul supravieţuirii prin şansă. Dar să nu despicăm firul chirurgical în patru şi să spunem că Insula îl doreşte pe Ben ca fiind supravieţuitorul situaţiilor limită, toleratul personaj negativo-pozitiv care e necesar pentru definirea unui pattern la care să se raporteze celelalte personaje. Şi se definesc, pentru că acest episod mi se pare unul dintre cele cu o compoziţie deosebită.

Kate, fugară şi îndrăgostită, încredinţează din secretele părăsirii şi revenirii pe insulă exact celei care-l urăşte pe Sawyerul ei cel iubit. Nu e uşor nici pentru Kate să descopere personalitatea puternică dar duală a lui Sawyer, nici pentru Cassidy sa o întâlnească pe cea care l-a schimbat pe Sawyer (în afară de modificările produse de insulă). Apoi scena din magazin când presimte despărţirea de Aaron pentru a reveni pe insulă sub forma revenirii copilului la mama sa naturală. Moment în care alege cu sufletul şi îl încredinţează bunicii, mamei lui Claire. Kate suferă aceeaşi întoarcere, aceeaşi căutare a modelului masculin din viaţa sa – Sawyer – încercând să fie acea mamă pe care ea însăşi n-o avusese. În acelaşi timp, revenirea pe insulă o îndepărtează de un Jack, care încearcă să pară “man of faith” după ce testase inutilitatea gesturilor altruiste de tip “man of science” Kate e atrasă iremediabil de tipul de bărbat care ia viaţa în piept, care nu fuge de responsabilităţi decât pentru a-şi cosmetiza acţiunea de salvare a pielii. Kate nu se întoarce pe insulă decât pentru a se regăsi. La fel Jack, la fel ca şi ceilalţi. Dacă va mai fi să dispară unul dintre ei, va fi din cauza neadaptării la oferta insulară.

Jack, debusolat, ca de obicei, după ce şi-a luat-o cu funcţiile de lider în faţa lui Sawyer, descoperă că motivul revenirii sale pe insulă este unul egoist. Şi aici văd practic miezul problemei: Insula reprezintă un curent spiritual materializat parţial, pe care diferite tipologii umane încearcă să grefeze propriile personalităţi. Unele cresc şi dispar – Dharma – altele sunt perene – The Others. Aşa cum cresc şi culturile de celule, în funcţie de suportul nutritiv, acolo unde găsesc materiale utile cresc şi se înmulţesc iar unde nu, dispar. Adapt or die, Darwinism pur.

Conflictul iscat între personalităţile lui Kate şi Jack este determinat de principiile simple ale vieţii, chiar dacă ele duc spre un deznodământ nefericit, maturizarea lui Ben ca şi călău al iniţiativei Dharma şi mare patron al insulei. Principii care se materializaează în a nu-l lăsa pe Ben să moară, cu preţul schimbării sale radicale- al pierderii inocenţei. Acest punct e marcat excelent de cearcănele eternului Richard. Richard care nu dă socoteală nimănui (nici măcar lui Charles – Widmore? sau lui Ellie – Eloise?). Dacă Ellie e Eloise, lucrurile se complică pentru că ar însemna că Widmore îl manipulează pe Ben prin Eloise, mama lui Faraday, pentru a reveni pe insulă. Singura explicaţie plauzibilă ar fi că, în urma dezaxări temporo-spaţiale, Widmore nu mai găsea insula şi se foloseşte de revenirea lui Ben pentru a o relocaliza. Sper să nu bat câmpii.

Şi acum, pentru final a fost păstrat momentul crucial când Richard îl duce pe Ben la tratament în templu, unde-i vor fi şterse memoria şi copilăria, inocenţa şi puritatea, unde va fi transformat iremediabil în adultul dur ce a va schimba soarta insulei pentru totdeauna. Mai sunt mistere pentru încă un sezon, vorba cuiva, ce avea Widmore drag pe insulă de voia cu orice preţ să o recapete. Poate, iar ca o sugestie, povestea de dragoste între sobrul Widmore şi Ellie, care se îmbolnăveşte şi insula, templul, smokey sau ce-o mai fi acolo o vindecă. Dacă Smokey e un sistem nanoparticulat de regenerare tisulară, daţi o bere…dar nu va fi aşa.

Sper din tot sufletul ca Sayid să n-o termine trist în vreun şanţ/râu, saumai rău, preluat de Mr Smokey. Aşa a fost şi cu Mr. Eko…a făcut el o biserică acolo, cu Charlie, şi i-a prăjit insula pe amândoi.
Ca încheiere sumară, Lost nu e ceea ce pare a fi, nu e nici SF nici telenovelă, e una din căile întortocheate ale autocunoaşterii. Pe curând.