Da-i o nota: (39 votes, average: 4.92 out of 5, rated)  Loading ...

Materia si spiritul, reprezentanţii şi consecinţele lor posedă o natură duală. Capacitatea de a ne îndoi este ceea ce ne propaşeşte specia, pentru o perioadă limitată de timp. În acumularea experienţei directe, în procesul de învăţare, trecem de la imaginea bidimensională la reprezentarile 3D şi acum la Lost, care pune cele 3 dimensiuni ca un disc pe un ax temporal, învârtind ulterior discul, ca un tot unitar, înainte şi înapoi, pentru a genera scratch-uri.

Episodul dublu îmi pare grefat pe o poveste alternativă (nu neapărat o realitate alternativă). Oricare dintre cei implicaţi în interrelaţiile stabilite până acum în cele 5 sezoane, poate genera un punct de vedere propriu. Aşa cum deja s-a spus în comentariile deja prezente, pare facil să ni se prezinte istoria divizării liniei temporale în două, cu nou-numitele side-flashuri. Fie ne aşteptam la asta şi am înţeles deja că în final liniile paralele se vor reuni în zborul final şi liniştit spre casă, fie nu vom cădea în mrejele poveştii şi vom merge pe ideea lui Faraday, de teleportare imaterială. Firul poveştii este dual, precum ADN-ul. La un moment dat, dubla catenă se desface, una dintre “ramuri” este copiată şi tradusă, apoi “firele se reîmpletesc şi totul revine la normal. Punct. Final de sezon şi serial.

Sau, ca să fie şi mai complicat şi desigur delicios pentru intelect, cele două fire epice au loc cu viteze diferite: unul cu o viteză normală, din care suntem alimentaţi cu flash-urile de azi şi unul care, mai lung, reprezintă cele 5 sezoane de variaţie pe aceeaşi temă – cine suntem de fapt şi în ce măsură suntem încătuşaţi ai destinului sau, dimpotrivă “constrânşi de a ni-l alege”. Firul epic lung se poate bucla şi încovoia în timp, permiţând poveştii să glisese în epoci diferite, pentru ca apoi revenirea “la matcă” a ideaţei, naraţiei şi acţiunii să ducă la un final plauzibil.

Recitind – nu m-aş băga să anticipez un final pentru că nu va fi unul singur. Aşa cum poate am mai spus-o aici, fiecare se va alimenta din finalitate sau din idee în funcţie de propriile necesităţi, de propria foame de iluzie.

Prima impresie legată de reintroducerea unei curse normale Oceanic 815, care are un zbor cu incidente minore şi care aterizează unde şi cum trebuie, este aceea de a justifica dispariţa unor personaje (caractere e mai bine spus) care nu aveau cum supravieţui într-o problematică serioasă sau într-o naraţie de subtrat profund. Acei care nu şi-au putut controla destinul şi au încercat să-l influenţeze pe al altora sunt cei mai interesanţi – Locke-Jack – cuplul “cine a pierdut ceva de fapt” sau “ce înseamnă irecuperabil versus ireversibil”; cuplul veşnicilor fugari – Kate-Sawyer; optimistul cu circuit închis – Hugo; omul-problemă – Sayid; efemerul highlander – Desmond. Că tot veni vorba, cred că Desmond i se prezintă NUMAI lui Jack în avion, Rose nepărând să ştie despre această prezenţă. Boone e la fel de alături de acţiune şi acum ca şi în celălalt fi epic. Bagă două-trei fraze şi nu mai e nevoie de el. Charlie caracterizează singur situaţia – “trebuia să mor”. Diferă puţin, e adevărat, ceea ce poţi deveni atunci când îţi preiei frâiele destinului. Charlie dispare din poveste, dar într-un mod nobil, Boone dispare la fel de stupid, Desmond apare în mijlocul celor mai ciudate locuri şi evenimente, dar în preajma lui Jack, Claire în preajma lui Kate şi buclele se întreţes aproape firesc.

Şi, după ce ni se prezintă un final pe care nu cred că-l aşteptăm (aterizarea liniştită) încep micile fitile. Se rătăceşte sicriul cu tatăl lui Jack, acesta părând a-şi croi alt destin sau destinaţie. Dar pentru că ideea de a ni se prezenta fragmente pe care le vom culege şi involuntar vom dezvolta firul concluziei finale, voi merge la obiectul muncii: bomba sau mai exact focosul extras. A explodat sau nu? A determinat descărcarea buzunarului energetic? Cred că, deşi bomba a explodat (a exploda nu înseamnă implicit că planul, în întregimea lui, a funcţionat), nu a realizat decât transgresiunea temporală a poveştii cu 30 de ani mai târziu. Se respectă conceptul what’s done is done. Juliet însă nu este pulverizată de explozia focosului, rămânând cu aceleaşi răni determinate de căderea în puţ. Juliet iese din scenă din cauza reformării cuplului Kate-Sawyer, reformare determinată de destin şi nu de voinţa unuia sau a celuilalt. Probabil că Juliet nu se va mai regăsi la reunirea firelor epice, ea încheindu-şi rolul prin readucerea axei temporale la nivelul actual. Nivel actual în care Ceilalţi, împărţiţi în două tabere, una la templu, una la statuie se descurcă aşa cum pot.

Cei de la templu capturează (mâna destinului) membrii listei lui Jacob, în timp ce la Statuie, Smokey întrupat şi cu alura de Nemesis (antagonistul lui Jacob), începe acţiunea de răzbunare. De la apariţia Black Rock la orizontul conflictului dintre bine şi rău, dintre alb şi negru, dualitatea domină iar firul (cel ţesut de Jacob) începe a se bifurca. Jacob nu se lasă ucis, ci urmează calea propriului destin, ca singură soluţie de a repara fisura apărută în logica binelui, fisură pândită de opusul său îmbrăcat în negru şi reformat ca deja celebrul Smokey. Imaginea de Locke este folosită ca pretext pentru a juca pe degete ireversibilul, inevitabilul. De la un caracter slab, influenţabil, dar admirabil pentru elementul “credinţă” (man of faith), joaca de-a Yang-Yin a dualităţii Jacob-Smokey transformă caracterul Locke în subiect demn de milă. De ce? Pentru că până şi răul întruchipat în fum al insulei doreşte să revină “la origini”. Adică sub templu. Adică acolo unde discipolii lui Jacob intră în alertă pentru a se apăra de potenţiala invazie. Iar Smokey cu chip de Locke îl ia drept gaj pe Richard, bine bumbacit şi destul de fragil pentru vârsta şi experienţa sa.

Finalul de episod, caracteristic Lost, readuce la viaţă pe unul dintre cei pe care Jacob nu avea cum sa-i ignore: Sayid. Scopul probabil? Păstrarea echipei care va participa la confruntarea finală între bine şi rău. Părerea mea.