Da-i o nota: (24 votes, average: 4.67 out of 5, rated)  Loading ...

Apele nu se tulbură degeaba în episoadele de deschidere ale sezonului. Au deschis drumul unui interval plin de calm şi reflecţie, reprezentat de acest episod. Ne-au lăsat puţin să ne tragem sufletul analizând ce e urma de pe gâtul lui Jack şi mai ales care e amplasamentul temporal al side-flashurilor; sau al realităţii paralele.

E greu de găsit o tonă de noutăţi într-un episod de tranziţie, mai ales cand scriu recenzia după multe şi pertinente comentarii. Învierea lui Sayid devine de fapt ceea ce ne aşteptam, o trecere spre o stare care va explica misterul Insulei. Sayid este acum vegetativ. Există încă pentru prieteni dar este invadat de o forţă pe care nu o poate stăpâni, cea a destinului său. Este testat pentru apartenenţa la Smokey, dar nu ca întrupare sau ca mesager al acestuia, ci mai mult ca şi potenţial pericol în viitoarea confruntare dintre cei din templu şi un inamic evident activ din momentul morţii lui Jacob. Moartea lui Jacob a afectat echilibrul între forţele care guvernează insula iar acum se stabilesc taberele care vor participa la confruntarea finală. Revigorarea lui Sayid – recomandată de Jacob ca soluţie pentru menţinerea echilibrului a debutat prost prin faptul că apele izvorului nu mai erau limpezi. În plus, se pare că şi puterea lor de vindecare era redusă sau nulă – palma tăiată a lui Dogen nu se mai repară. Imersia completă a lui Sayid în apele miraculoase, încercarea de rebotezare (sau conversie spirituală), are ca un efect contradictoriu şi un mesaj intens – când nu mai ţii minte câţi oameni ai torturat şi ai ucis, nici destinul nu mai ţine minte cât de mult îţi doreşti să te schimbi. Iar atunci când forţezi schimbarea într-un plan al existenţei tale, rezultatul compensează pe măsura influenţei destinului – Sayid supravieţuieşte numai fizic, mental urmând să fie învăluit de giulgiul (fumul) uitării.

O întrebare, nu cumva şi Rousseau l-a zgâlţâit un pic pe Sayid la curent în sezonul 1 ca să vadă dacă nu e “infectat”?
Cum sublinia şi Mynsc, evenimentele din firul epic paralel (începute în avion în S6 şi continuate pe LAX), conectează personajele, cu o intensitate emoţională poate la fel de mare, deşi nu mă aştept să atingă cotele interrelaţiilor stabilite pe parcursul a 5 sezoane încheiate. Corectă observaţia lui KYMYK, legată de echografia lui Claire, înregistrată la o lună de la data prăbuşirii Oceanic 815 (22 septembrie – 22 octombrie 2004). Dacă nu e o eroare (şi tind să cred că nu e), atunci evenimentele se desăşoară în paralel, decalate cu o lună, perioadă care va fi sau nu compensată printr-un nou declic energetic, în acest sezon.

Evenimentele petrecute pe insulă în S1 se repetă în alternativa aterizării normale şi fericite în LA: personajele interacţionează în secvenţe paralele. Astfel Claire îşi amână naşterea, după un prim contact cu Ethan – doctor în ambele realităţi, interesat de Aaron şi starea sa de sănătate. Claire nu-şi poate da copilul spre adopţie şi presupun că reapariţia sa din finalul episodului reprezintă un punct de sprijin pentru reîntregirea ideii de familie. Situaţia actuală a lui Claire, cum bine au subliniat mulţi comentatori, seamănă izbitor cu a lui Rousseau, de la montarea de capcane la portul de puşcă.

Sigur, a fost un episod lacrimogen, salvat pe ici pe colo de poantele lui Miles şi Hugo, cel din urmă având, ca de obicei, în glume, un sâmbure din adevărul general: “Sayid, doar nu eşti zombie”.Sawyer salvează incapacitatea lui Kate de a ne emoţiona. Se arată din nou a fi un bărbat dintr-o bucată, care nu are prieteni ci doar pasiuni. A trăit cu pasiune poveşti de dragoste, de aventură, de capă şi spadă, a îngropat două femei şi acum o ignoră demn pe a treia (Kate), care săraca s-a întors pe Insulă 3/4 pentru Claire şi 1/4 pentru el. Era atât de plâns că aş fi zis că el a produs marea minunată unde a aruncat inelul.

Şi am ajuns la Jack, eternul şi nehotărâtul Toma necredinciosul;acum nu a crezut în leacurile tradiţionale ale Insulei menite să pună lucrurile la locul lor şi pe Sayid sub pământ. Cu toate astea, rămâne mereu în urmă cu informaţia şi mai ales cu integrarea ei. E posibil să aibă astfel mai puţin stres şi să supravieţuiască mai mult.
Cum spuneam, puţine de spus mai ales după alţii care au subliniat punctele tari (şi slabe) ale episodului.
Mai adaug însă observaţia că sunetul de la flash-uri seamănă cu cel din momentul în care se rupe avionul; asta mă face să arunc supoziţia că între cele 2 realităţi paralele ale momentului există “chiasme”, puncte de contact care permit schimburi nu neapărat materiale, cât ideatice.Şi poate aşa se explică şi urma de pe gâtul lui Jack – un contact pasager cu realitatea paralelă.

Rămân adept al ideii că scenariul imită foarte reuşit dualitatea şi consecinţele ei. Timpul şi spaţiul, sistem bicatenar complementar, splitat în momentul 22 septembrie 2004 şi transcris într-o secvenţă antiparalelă, unde fiecare destin poate fi rescris fără a modifica structura iniţială a mesajului. În secvenţa paralelă, personajele care influenţează major firul epic individual sunt repetitive. Ulterior, fiecare are şansa de a rescrie o parte din ceea ce reprezintă, fără însă a modifica rezultatul final.