Da-i o nota: (22 votes, average: 4.82 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.  Loading ...

Întrebarea este: cine alege de fapt? Alege o entitate pentru fiecare dintre noi sau, pe baza unor experienţe anterioare, avem fiecare posibilitatea de a opta? Au fost multe întrebări până acum şi apar în continuare mici detalii sau mari evenimente care ridică unora mingea la fileu, iar altora le muta fileul cu totul.

Un episod Sayid centric, cu obişnuitul fir epic al realităţii alternative întreţesut în acţiunea de pe Insulă. Sayid este elementul din interiorul Templului, care, benevol sau nu, lucrează pentru MIB. Nu o să mă reped să îl condamn sau să îl gratulez pentru alegerile făcute. Sayid rămâne un tip special, măcinat de trecut , cu idei puţine dar fixe, cu un viitor inexistent. Pentru el, calea aleasă depinde de un singur element: Nadia. Având în vedere că în mare parte din episod Sayid se luptă cu Dogen pentru ca în final să-l omoare, alături de translatorul său (Lennon), să privim puţin, comparativ, traiectoria celor doi.

Sayid face tot posibilul şi se agaţă de orice detaliu pentru a-şi răscumpăra greşeala de a-şi fi torturat semenii, conaţionalii etc. Mâintuirea sa individuală, căinţa, caută un punct de sprijin, punct reprezentate de dragostea pentru o fiinţă umană – Nadia. În realitatea alternativă, el nu mai caută să-şi împlinească dragostea ci doar să se salveze prin ea. Îşi alege singur Golgota, nu i se impune. Iubeşte fugind de obiectul iubirii sale, Nadia e căsătorită şi are copiii pe care Sayid şi i-ar fi dorit, cu fratele său, Omar. Iar simbolurile călătoresc suav prin reîntâlnirea dintre Nadia şi Sayid – nepoţii îl adoră, Nadia nu poate nega ceea ce simte pentru el, ştie că a sacrificat dragostea lor pentru un scop de dincolo de ei, Sayid le aduce copiilor un bumerang din Australia – bumerangul simbolizând reîntoarcerea energiei la sursa care a produs mişcarea; un bumerang sparge o vază care, lipită nu va mai fi ceea ce a fost iniţial… şi povestea continuă, una dintre poveştile care ţin neuronul treaz şi sinapsa înlăcrimată pe parcursul celor 41 de minute din episod. Destinul nu bate mereu la uşă, uneori sună la telefon, testându-ne capacitatea de a recunoaşte, în faţa altora sau a noastră că un anume procent din noi e altfel, că am suferit o schimbare. În timpul revenirii în familia fratelui său, Sayid are ocazia să redevină puţin răzbunător şi, în numele apărării fratelui, să mai ciupească puţin din stimabilii cămătari. Şi aici Sayid arată că partea bună despre care încearcă să-i convingă pe toţi, există, doar că dacă majoritatea ţi-a pus o etichetă, o porţi fără a mai avea şansa să demonstrezi că meriţi să scapi de ea. Drăguţă reapariţia leui Keamy, tot în rol negativ şi tot rapid curaţat, ca şi la venirea pe Insulă. Practic, dacă vreţi Keamy e un personaj negativ, care nu-ţi găseşte loc nici pe Insulă, nici în realitatea alternativă (poate de aia sunt aşa de mulţi în România, aici o fi the garbage dump of the Island).

Traiectoria lui Dogen e diferită, dar nu foarte mult. El este cel care, exploatându-şi calităţile native, urcă pe scara valorilor materiale, plătind apoi preţul prin accidentul provocat în care-şi pierde copilul. Fără a avea “păcatele” şi antecedentele lui Sayid, Dogen plăteşte la fel de scump pentru o clipă în care vanitatea sa l-a împins dincolo de limitele unei sărbătoriri normale. Dogen nu-l poate ucide pe Sayid, deşi îşi dă seama că e omul lui MIB, pentru a nu tăia linia de demarcare dintre cele două lumi. Trasa de cenuşă. Regulile jocului. Interesant că, deşi regulile sunt trasate cu o cenuşă care ar putea zbura la o pală de vânt, respectarea lor face iluzia stabilităţii mult mai reală. Dincolo de Jacob, MIB şi taberele lor mai e generatorul acestor reguli precum şi al ideaţiei produse de aceştia. Dogen e bine ancorat în conceptul de Jacob şi pentru a elimina elementele adversarului trebuie să se folosească de intermediari. Aşa cum MIB se foloseşte de Claire sau de Sayid pentru a-şi transmite intenţia – cine nu e cu mine e împotriva mea – precum şi pentru a pătrunde în multrâvnitul Templu.

Trimiterea lui Sayid pentru întâmpinarea lui MIB ne mai arată că PsuedoLocke nu este decât o reprezentare – nu mai curge nimic din el, decât câte o cugetare sau o idee. În schimb, Sayid îşi duce misiunea până la capăt, punând capăt protecţiei Templului.
E interesant rolul Illanei, care ştie o mare parte din secretele Insulei şi ale Templului. Mă tem că e o demnă reprezentantă a lui Widmore, care nu va întârzia să apară într-un rol negativ. Ca şi MIB, scopul lui Widmore era să cureţe insula şi s-o preia.

Aşadar, oricat de sinuos ar fi drumul de urmat, destinatia e aceeasi. E e ca o problemă pe care o rezolvi in mai multe moduri, rezultatul e acelasi (Veve). Şi pe orice cale alternativă o apuci, mi se pare interesant că nu e vorba doar de punctul final ci şi de punctele intermediare ale existenţei. Oricum ai evolua, treci prin puncte predefinite şi ajungi la un singur punct final. Destinele noastre au mici puncte comune, chiasme ca sa zic aşa; apoi, daca luăm în considerare liberul arbitru, traiectoria se modifică fara a eluda punctele intermediate obligatorii si puntul terminus. Buclele si devierile astea reprezintă progresul. Şi ca să nu uit, în discuţia dintre Jacob şi MIB, cinicul este Jacob!

Până la urmă, întrebarea noastră rămâne: cu ce ne alegem? Cu răspunsuri, cu incertitudini sau cu evenimentul ciclic, cu reîntoarcerea în punctul de plecare? Spunea Donkeypapuas de simbolul şarpelui care-şi înghite coada (Ouroboros), ca reprezentare a ciclicităţii timpului. Ei bine, “one man of science” pe numele sau Friedrich August Kekule a imaginat şi publicat în 1865 structura aromatică a benzenului, cu 6 atomi de carbon (Oceanic six), dintre care 3 sunt uniţi prin duble legături (ha-ha), pe baza unui vis raportat la acest simbol. Regăsim simbolul infinitului şi al deplinului de la Plato la Jung, din antichitate până în modernul Lost. Atât mai speculez…luăm şarpele care-şi înghite coada, îl ridicăm pe axa timpului şi avem o spirală. Privită de sus, spirala este celebrul cerc, dar cu început, prezent şi un viitor final. Pentru ca infinitatea construcţiei să se păstreze, şarpele este dual, bicatenar şi se numeşte ADN.

Cum zicea şi veve, nici Jacob nici MIB nu sunt calea şi/sau adevărul. Ambii mint, manipueală întru îndeplinirea unui scop individual în care încearcă să atragă mai multe destine. Care destine le dau forţa şi puterea de a continua. Cel puţin cu nişte comentarii până săptămâna viitoare.

P.S. Observaţie. Rana de pe gâtul lui Jack – se regăseşte pe gâtul lui Faraday, seria 6 episodul 1 min 00:35. Să fie din cauza scopului comun temporar?