Da-i o nota: (25 votes, average: 4.96 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.  Loading ...

Tentaţia puterii, căile contorsionate ale obţinerii ei, metodele sinistre de menţinere şi în final cumplita dezamăgire a inutilităţii deţinerii ei (unii numind-o înţelepciunea vârstei, în care ne refugiem mai mult sau mai puţin fibrozaţi).

Un episod cu adevărat tulburător al unui destin de intermediar: între Henry Gale from Minnesota şi Benjamin Linus de Dharma, între o mamă ucisă fără voie, un tată ucis intenţionat şi o fiică ucisă cu buna ştiinţă a nevoii de putere iar de cealaltă pare altruismul pur, sacrificiul de sine în favoarea cauzei nobile. Alternativa lui Ben în realitatea paralelă este la fel de plauzibilă ca şi a celorlalţi. Am remarcat însă că legăturile cu Insula sunt voit mai abrupte şi mai tulburătoare: tatăl suferind de un cancer pulmonar în stare terminală în timp ce pe insulă Ben îl gazează, Alex având la tâmplă acelaşi pistol al destinului doar că pe Insulă era metalic iar dincolo era volitiv. Tentaţia fugii către puterea absolută este mediată absolut minunat de un suplinitor – Locke, acela care acum este substituentul lui MIB. Nu voi arunca acum fraze mari despre bine şi rău pentru ca în Lost, ca şi în viaţă, relativul ne învaţă să fim precauţi cu iniţiativele impulsive. Am însă a spune că simt că rolul fiecăruia trece dincolo de personaj, între realitatea alternativă a spectatorului. O, da! Un episod sensibil şi multidimensional care spumează puţin încrâncenarea în căutarea acţiunii.

Minciuna care l-a servit mereu pe Ben în realizarea scopului său suprem, controlul puterii, dă greu din picioruşele ei scurte şi gâfâie în faţa adevărului simplu: trădat de propria sete de mărire, crezându-se magnat al propriului destin, aflând că nu avea cum să fie  nici măcar parte a planului pe care dorea să-l controleze, Ben se dă de gol întâi în faţa planificatorului Jacob apoi în faţa celor care erau necondiţionat de partea sa. Replica lui Miles e ca orice diagnostic în faţa gropii – bisturiu: Jacob a sperat până când cuţitul i-a atins inima, că se înşeală; nu s-a înşelat. Ironic, Ben nu-şi pierde controlul şi scara de valori când o pierde pe Alex, nu tremură când îşi ucide tatăl dar o ia razna după ce iluzia obţinerii puterii pare să se destrame. Atunci, nu-i mai rămâne decât să mai încerce 2-3 mistificări pentru a termina îngenuncheat în faţa propriei conştiinţe (dialogul cu Ilana). e sugestiv şi modul în care spune mut “adio arme” în faţa lui Sun, pregătit să rămână în tabăra Jacob, în ciuda tentaţiei de a ajunge ceea ce şi-ar fi dorit – stăpânul Insulei. Sigur că promisiunea lui MIB era o deşertăciune, dar ai un pic senzaţia că realitatea alternativă a refluat în sufletul actual (ce a mai rămas din el) al lui Ben. În plus, având în vedere că se apropie de insulă duşmanul său principal întru deţinerea puterii, rolul său pe plajă urmează să fie probabil esenţial. Fiecare dezamăgit de Jacob pare dezamăgit de sine însuşi, de incapacitatea de a se încadra şi pune în practică propriile aspiraţii. De a-şi nega slăbiciunile şi greşelile. Se pare că asumarea lor e singura cale de a scăpa din cuşca propriei conştiinţe. Până şi Lapidus are mica lui neîmplinire, că a ratat prima venire pe Insulă, moment în care Ben, genial de altfel tot episodul, îi aduce aminte că dacă trebuia să se întâmple, atunci s-a întâmplat. Nu poţi fenta destinul.

Acţiunea nu e foarte intensă, în sensul în care nu avem acţiuni masive de tip Smokey, dar e desfăşurată molcom, pe mai multe planuri şi împănată excelent cu realitatea alternativă a Dr Linus, doctor în Istorie.

Trioul Jack-Hugo-Richard mai rezolvă o mică ecuaţie – starea depresivă a lui Richard după moartea lui Jacob. Lăsat în voia liberului arbitru, Richard e măcinat de stări latente pe care le credea uitate şi pierdute după ce fusese probabil eliberat de pe Black Rock. Tind să cred că era într-un fel deţinut acolo, că fusese eliberat de Jacob şi că se credea la fel, o parte a planului acestuia. Întrebarea sa e similară cu a altora: cât şi de ce trebuie să îndur pentru a ajunge unde? – ecuaţie cu trei necunoscute. Când însă faci parte dintr-un plan care te depăşeşte, atunci nu te poţi retrage din el când şi cum vrei. Nu faptul că Jack era un candidat opreşte explozia potenţială ci faptul că îndoiala lui Richard nu putea compensa trecerea lui prin timp. Dacă i-a încetinit sau nu Jacob orologiul ciclului celular, dacă rata lui metabolică este mai lentă, nu ştiu, probabil vom afla la momentul potrivit. Jack are în continuare aceeaşi problemă – să afle DE CE. În schimb, deşi “man of science” acum face o mare figură de “man of faith”. Câştigă însă încă un aliat pentru tabăra Jacob, ceea ce e bine pentru că la Hydra se adună tabăra MIB.

Desigur că minutul 41 ne aduce supriza aşteptată, întoarcerea lui Widmore, cu un submarin care pare pregătit de luptă. Mai rămâne să apară şi Desmond, la un moment dat şi lupta poate începe.
Am mai remarcat printre cărţile şi revistele rămase de la Sawyer, The chosen – Alesul, de Chaim Potok, în care 2 buni prieteni aleg şi urmează căi diferite, de tipul man of science / man of faith. E una din trăsăturile serialului şi poate una dintre învăţăturile sale: cum alegem Calea.

Pentru final, tabla pe care scria Dr Linus, semăna cu marea agitată din jurul Insulei, iar discursul său putea fi valid în ambele realităţi. Punctul comun – discuţia despre un fanatic al puterii absolute – Napoleon – şi un joc de cuvine al bidirecţionalităţii şi al interschimbabilităţii celor două tabere în care ne-am putea regăsi (involuntar oare?) ELBA – ABLE (to achieve power)!