Da-i o nota: (22 votes, average: 5.00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.  Loading ...

Greu de spus dacă azi am avut un episod centrat pe Hurley. Având în vedere că toată lumea încearcă să-şi imagineze marele final, e normal să fim băgaţi din nou în ceţuri şi şoapte nocturne în timp ce ni se strecoară argumente care să ne ajute să digerăm inevitabilul.

Ştiu că unele review-uri au dezamăgit pentru că nu au atins subiectul curent al unui episod sau interrelaţia dintre ele. Încerc însă să transcriu “senzaţia” pe care o lasă de obicei evenimentele unui astfel de episod.

Acum totul a început si s-a axat pe antiteza “îl iubim sau nu pe Hugo”. Sunt numerele cele care descriu o parte din istoria Insulei şi o parte a logisticii serialului? Este Hugo un personaj sau personificarea unor ideaţii speculative contradictorii? Aducem iar în paralela nedorită faptul că unele dezvoltări multidimensionale ale unei personalităţi sunt legate indisolubil de corelarea spaţio-temporală cu o entitate similară şi neapărat simultană? Sunt mulţi prizonieri ai Insulei, dacă o luăm aşa. Cei care erau singuri prin definiţie, buni sau răi – Michael, Keamy, Ana-Lucia – în principiu cei care nu-şi găseau corespondenţele, legăturile cu universul celuilalt. Cei care-ţi găsiseră temporare descărcări energetice în universurile colegilor de Insulă – Jack, Sawyer. În final tot prizonieri erau Jacob şi MIB, ei înşişi complexităţi relative sau absolute, in funcţie de unghiul din care privim.

Aşadar, plecând de la consideraţia de săptămâna trecută a Allessei, că un nou univers apare în momentul luării unei decizii, putem specula că gradele de libertate pentru cei de pe Insulă depind de modul în care-şi lărgesc universul cognitiv. Ei bine, cine avea libertatea cea mai mare, de multe ori autoimpusă? Desmond, cel care are acum numărul 42 pe lista de Chicken-sales a lui Hugo. Desigur, o metaforă mică şi comercială. Dar până la Desmond, avem istoria alternativă a lui Hurley care apare acum ca fiind una de mare succes până când interferă primul menţionat, cu forţarea amintirilor de pe Insulă. Avem încă un cuplu care poate readuce scenariile universurilor alternative la un numitor comun. Cu ajutorului viziunilor lui Hugo şi ale remuşcărilor reîncarnate ale lui Michael. O reacţie în lanţ, cam asta pare să fi declanşat pachetul adus de Widmore pe Insulă. Desmond aruncat în fântâna energetică de către FLocke şi revenit în realitatea LAX pentru a materializa chiasmele dintre realităţile descrise. Desigur, povestea Hugo-Libby este emoţionantă nu numai pentru evenimentul în sine. Deschide uşa nebănuită a întrebării: ce este de fapt normalul? Este un simplu procent folosit de oratori pentru a închide în nas uşa individualităţilor? Este Insula Destinul însuşi? Asta i-a spus Jacob lui Richard?

Moartea sau mai exact pulverizarea Illanei este încă un joc al scenariului. Aşa cum s-a comentat, nu te poţi pregăti o viaţă întreagă pentru a proteja pe cineva şi să te joci ca fetiţa cu dinamitele. Illana nu era decât un pion al scenariului şi l-a părăsit precum dr Arzt.

Interesantă scindarea minigrupului Richard, care pare a nu participa la Cina cea de Taină care se pregăteşte în tabăra lui Flocke. Prea i-au ales cusuti cu aţă albă, Jack (soft as a tissue), Sun (mute as a whisper) şi Lapidus (cu uniforma albă precum aţa folosită la scenariu).

Hai să stric o vorbă şi cu descărcările energetice. Desmond este cel care rezistă unor astfel de descărcări. Dar Ben care a învârtit roata magică? Sau Desmond e cel care rezistă la bubuirea – ca să zic aşa – pungilor energetice? De fapt, in microuniversul fiecărei celule din corpul uman, acest mecanism se repetă de mii de ori pe secundă, în organite subcelulare denumite mitocondrii. Acolo, energia imensă (raportată la dimensiunile de care vorbim) rezultată din transformarea principiilor alimentare este dispersată pentru a nu ajunge toată odată la acceptorul final. Dacă acest lanţ de intermediari nu ar exista (the losties – in realitatea insulară), puterea (reprezentată de electroni de înaltă energie) ar ajunge direct pe orbitalii avizi ai oxigenului (MIB şi/sau Jacob, ). Şi vorba lui Richard, dacă acel cineva capabil să preia puterea şi să plece cu ea, nimic nu mai are sens pentru că totul se vaporizează într-o imensă explozie. Poate că scufundarea Insulei va fi ultima armă împotriva victoriei finale a vreunei forţe absolute. Poate că ăsta e unul dintre mesaje – puterea absolută naşte monştri, indiferent de direcţia şi sensul în care se manifestă, în timp sau în spaţiu. De ce această paralelă? Pentru că mai mult sau mai puţin voluntar, ceea ce realizăm şi privim se petrece de fapt în microuniversuri care ne compun şi datorită cărora existăm cu tot raţionamentul pe care-l facem pe marginea unui episod sau a unui serial. Microuniversuri energetice, care folosesc drept suport materia organică din care suntem compuşi, pentru a-şi duce şi rezolva războaiele la micro sau mezoscală. Micile mitocondrii duc un război permanent împotriva simplităţii, împotriva echilibrului brutal dintre plus şi minus. Ele au dobândit arta de a tergiversa apariţiile materiale în scopul – benefic cică – de a recicla energia. Fiecare dintre cei implicaţi în una dintre cele două tabere – MIB şi Jacob – preiau parte din energii şi le transportă dintr-o parte în alta, înclinând permanent balanţa dintr-o parte în alta. Cei care au avut contacte extinse cu universurile paralele ale cunoaşterilor individuale sunt capabili de a prelua controlul (Hugo), dărâmând conceptele preexistente. Cât s-a luptat Flocke să îi aducă pe cei trei în tabăra lui şi deodată, aceştia apar singuri la negocieri pentru a reîntregi grupul. Singurii care nu-şi găsesc liniştea şi sunt menţinuţi la distanţă sunt Sun şi Jin. Cei care pot înclina balanţa. Decisiv, dar nu permanent.