Da-i o nota: (24 votes, average: 5.00 out of 5, rated)  Loading ...

Acțiune, emoție, lacrimi de toate felurile și din toate direcțiile. Acțiunea a fost evidentă, predictibilă și a respectat oarecum reperele altor episoade cu încărcătură (non-explozivă) asemănătoare. De exemplu Through the looking glass. Moartea lui Charlie. Jocul infam al lui Flocke, care adună personajele precum vinul în sticlă, după care amplasează explozibilul în spațiul închis al submarinului. Probabil că una dintre regulile jocului era: nu poți sparge sticla (nu poți ucide candidații) dar poți face conținutul să fiarbă astfel încât sticla să se spargă singură. Probabil că una dintre regulile nescrise ale scenariului este retragerea de pe scenă a unor personaje. Dacă Charlie a “plecat” într-un final de sezon, acum plecările lui Sayd, Jin și Sun au avut darul de a se compensa și de a nu reuși să ne scufunde complet speranțele. Sayid și-a îndeplinit misiunea, a redevenit cel care avea nevoie să-și spele păcatele trecutului într-un gest nobil. OK asta a mers. Dar soții Kwon, sacrificați pentru că numele lor fusese trecut o singură dată în Listă? O semnificație simplă a unității prin dualitate – imposibilitatea de a-i separa chiar și printr-o tragedie? Sau numele se referă la urmașii lor – candidați la reîntregirea memoriei lor după ce însăși Insula mântuirii lor urma să se scufunde? Ar fi un final acceptabil deși aș prefera sa nu pot vorbi despre asta, acum. O iubire zbuciumată, cu ițe încurcate de personaje colaterale. O iubire profundă, plimbată Nichitian prin timp și prin vremuri, înecată la propriu și la figurat într-un joc ireal al unor destine torsionate. O lacrimă mare cât Insula și puține cuvinte, o tăcere înghițită greu, bucată cu bucată, în lipsa lor.

Jocul de-a cuvintele. Cine sunt eu de fapt. Sunt un candidat pentru ceea ce nu s-a mai încercat până acum. Discuţia dintre Locke şi Jack a fost mereu similară celei dintre Jacob şi MIB. Predica nesfârşită despre mai bine şi despre refuzul de a trece în dimensiunile şi confortul altuia. Mai binele ca duşman al binelui, ca de obicei. Căutările interminabile a ceea ce am fi putut fi în contexte care nu ne aparţin.

Jocul de-a conexiunile, de-a întrebările în circuit închis. Un fel de perfuzie ideatică, un mod de a insemina ceea ce suntem meniţi a fi.

De aceea privesc episodul acesta ca pe o reluare a relației contrastante dintre Locke și Jack. Ambii prizonieri ai aceluiași complex patern. Fiecare, în varianta sa, incapabil să se desprindă de personalitatea tatălui. Interschimbabili în funcțiile individuale de “man of science” – “man of faith”. Și pe insulă și acum în LAX, Jack devine ceea ce un om de știință ar trebui să fie, la modul ideal – să fie un căutător riguros al soluțiilor științifice și să creadă în ceea ce încă nu poate fi verificat sau demonstrat prin metodele actualmente disponibile. Discuția din spital este unul dintre pivoții finalului: șansa de a redeveni, de a schimba ceva fundamental este refuzată de Locke. Jack insistă, așa cum e construit ca și personaj, nu numai să salveze continuitatea unui destin ci și să-l influențeze. Să scormonească în detaliile intime / dureroase ale vieții lui Locke pentru a înțelege până la urmă un refuz care i-ar fi atins lui orgoliul de chirurg. Jack, aproape ca și Jacob ilustrează inevitabila pagubă produsă de intenția de a modifica într-un sens fix ceea ce destinul preferă să mai jongleze. Mai binele de care ziceam mai sus. Mai binele rigidizează calea destinului și poate împinge binele spre opusul sau negația sa. Folosirea unor expresii care au mai existat între cei doi sugerează legătura incertă dar inevitabilă dintre universurile lor individuale. Acel”I wish you believed me” l-am mai întâlnit și în biletul lăsat de Locke înainte de a se sinucide – altă schimbare capitală a destinului său. Acum expresia e folosită de Jack în alt moment decisiv al existenței lui John. Schimburile de idee ca și mesaj, schimburile de rol ca și destin – destinație reprezintă încă un test pentru locul unde ne vom regăsi la finele serialului. De care parte a paharului – plină de emoție și entuziasm, plină de dezamăgiri și întrebări rămase fără răspuns.

L-am revăzut și pe Bernard – același tehnician dentar bonom, piesă de legătură a unora dintre căutările lui Jack.

Mai e şi întrebarea ce se va întâmpla mai departe, având în vedere că lista de candidaţi s-a scurtat cu trei nume. Deşi e complet aiurea să ai preferinţe în legătură cu acei care rămân, Sayid a cam terminat-o în ton cu meseria – explozibili (la fel ca si Mickhail) iar soţii Kwon au urmat destinul lui Charlie, într-o tragică, tardivă şi definitivă reîntregire. Dar ce mai e definitiv în Lost?

Singura explicaţie definită de un personaj este implicarea şi importanţa lui Desmond. Cel care nu este pe nicio listă, dar care e pus deoparte pentru episoadele care au mai rămas. Insula nu a terminat cu el. Nici cei ale căror tabere se împuținează. În afara lui, lista mai conține 3 candidați: Sawyer, Jack și Hurley. Lor li se adaugă Kate și astfel avem un deja-vu – cei patru care au fost răpiți inițial de Ben pentru eliberarea lui Walt. Atacul lui Desmond asupra lui Locke în LAX și accidentarea acestuia au trezit câteva amintiri-conexiuni cu evenimentele de pe Insulă. Ca o ploaie de “chiasme” care se întețește pe măsură ce ne apropiem de final.

Rămâne de văzut unde sunt cei trei desprinși de grup, non-candidații Ben, Richard și Miles. S-a speculat că ar fi cei care au pus explozibilul în avionul Ajira – greu de crezut că au trecut așa de ușor de oamenii lui Widmore. În plus, nu cred că mai rămăsese C4 undeva pe insulă. Acum, dacă avionul fusese minat de Widmore, slabă lucrătura. Firul se vedea foarte ușor și bomba ar fi fost implicit simplu de identificat. După scufundarea submarinului, e de așteptat ca Lapidus să scape pentru reluarea zborului cu avionul Ajira, deoarece nu cred că Flocke ar fi putut pilota singur avionul, chiar dacă în LAX avea licență de pilot.

Rămâne tentația stranie de a anticipa un final care nu treubuie să dezamăgească și care trebuie să lase un mesaj. Un mesaj, mereu același și întotdeauna altul – limitele există pentru că le definim și le luăm în considerare. Ideația însă aleargă alături de capacitatea de a exprima tangibilul și intangibilul, binele și răul, limitarea sau infinitul. Lost continuă doar pentru că trebuie să se finalizeze cu deschiderea unei noi uși între noi și noi înșine. Între ceea ce ne-a definit și ceea ce devenim prin această experiență cu totul specială.