Avand personaje foarte clar conturate si cu toate astea mereu surprinzatoare, o paleta de tipuri de umor variind de la sarcasmul amar al doctorului Cox si pana la naivitatea cartooney a lui JD, cateva fire narative care se combina si intretaie constant, si un puzzle de stiluri si idei preluate din alte filme si actualizate, serialul Scrubs nu e un sitcom. E un serial la care se rade, dar nu un sitcom, si asta nu numai pentru ca lipsesc eternele behaieli de pe fundal, ci pentru ca scopul sau nu este doar acela de a amuza si a deconecta neuronii timp de 20 de minute, iar latura emotionala nu se limiteaza la nelipsita lectie de viata si dulcegareala de la finalul episodului.

Personajul principal John Dorian (interpretat de Zach Braff), foarte inspirat poreclit JD, ne prezinta viata, confruntarile, colegii si aventurile sale de la spitalul Sacred Heart, in stilul sau propriu, condimentat cu fantezii amuzante si mici discursuri interioare. Vedem prin ochii sai celelalte personaje, ca prietena si potentiala iubita Elliot Reid (Sarah Chalke), chirurgul si cel mai bun prieten Chris Turk (Donald Faison), cinicul mentor Perry Cox (John C. McGinley), asistenta Carla Espinosa (Judy Reyes), omul de serviciu care il terorizeaza vesnic, numit impersonal Janitor (Neil Flynn), directorul cu doua fete al spitalului, Bob Kelso (Ken Jenkins) si multi altii. Se creeaza o intreaga comunitate, ai carei membri ajungem sa-i indragim desi sunt de multe ori nesuferiti, pentru ca reusesc cumva sa ne arate ca nimeni nu e alb sau negru, fara insa a ne picura in urechi siropuri de genul “exista o raza de lumina in fiecare dintre noi”.

Teme vechi cu valori noi, cam aceasta sintagma ar rezuma melange-ul comic numit Scrubs: un triunghi conjugal, dar nu unul obisnuit, ci unul atipic, format din doi amici nedespartiti si sotia unuia dintre ei; o amicitie usor ranchiunoasa intre JD si Elliot, care constant se inteapa cu mici amintiri abrutizate ale timpurilor imemoriale in care au fost impreuna; un pansexual complet absorbit de propriile replici de agatat, ineficiente, insa de o estetica numai de el inteleasa; un sef de spital al carui zambet binevoitor se transforma cu viteza luminii intr-o grimasa amenintatoare; un doctor eminent facut praf pe plan emotional, a carui arma principala sunt mici discursuri elucubrante, mecanisme ale controlului si autoconservarii; o asistenta ce intra bucuroasa in rolul de mama a ranitilor, sfatoasa pana la punctul de a controla vietile tuturor celor din jur; un om de serviciu refugiat intr-un anonimat sinistru, din umbra caruia isi permite luxul de a teroriza stagiari prin diverse tertipuri scolaresti.

Firul narativ evolueaza relativ lenes, mai importanta fiind latimea decat lungimea serialului. Da, Scrubs este un serial mai mult lat decat lung, axat mai mult pe implicatiile evenimentelor decat pe evenimente in sine. In cinci sezoane schimbarile concrete nu sunt radicale sau spectaculoase, au loc pur si simplu o evolutie profesionala fireasca a unui colectiv medical si o evolutie ceva mai intortocheata a relatiilor personale dintre acesti doctori. Pe latime, insa, exact intortocheala de care spuneam mai devreme este exploatata, dand culoare intamplarilor prin replici inteligente si interactiuni haioase intre personaje. Contribuie de asemenea la latimea serialului si mici artificii de stil, cum ar fi realizarea unui episod intreg din ultimul sezon, care preia teme si motive din Vrajitorul din Oz, unde JD incearca sa-si gaseasca drumul spre casa ghidandu-si pantofii rosii dupa linia galbena ce indica iesirea din spital, Elliot e in cautarea unei minti mai luminate pentru conferinta pe care urmeaza s-o tina in fata unor specialisti, Turk cauta cu disperare o inima pentru transplantul unui pacient pe moarte, iar Carla cauta curajul de a fi mamica, toate acestea sub vegherea neobosita si neindurata a “vrajitorului” Cox.

Serialul Scrubs este facut in primul rand de personajele sale si relatiile dintre ele, mai mult decat de actiunea in sine. Cu toate acestea, nu putem asemana serialul cu un singur personaj, el fiind mai degraba omologul unei combinatii intre cele doua personaje aflate la extreme opuse: pe de o parte vesnic veselul, optimistul si sentimentalul JD, si pe de alta parte Perry Cox, cel etern amar, sarcastic si dur. Umorul taios al lui Cox scoate la iveala de multe ori sentimente nobile, in mod paradoxal tocmai prin incercarea acestuia de a le ascunde pentru a-si pastra imaginea autoprotectoare de monstru antisocial. In acelasi fel, din cele mai caraghioase gafe ale lui JD, combinate cu cele mai dure realitati pe care le poate arata un spital (unde oamenii inevitabil sufera, bolesc, sau mor) sunt puse in lumina concluzii frumoase si optimiste, respectand in acelasi timp glicemia telespectatorului mai cinic de fel.

Serialul ne arata o serie de exemple imperfecte ale binelui. Ne arata ca nu trebuie sa tintim spre modele imposibile, spre absolut, spre intangibil, pentru a fi fericiti. Ne arata un mod de a fi fericiti mai accesibil, mai simplu, mai la indemana, fara insa a fi prin asta mai putin valoros. Un a-b-c al binelui, daca vreti. Prieteniile si iubirile, personajele, gesturile frumoase, toate sunt imperfecte, caraghioase, uneori ridicole, insa in esenta sunt bune, si astfel restul conteaza tot mai putin. In relatia lui JD cu Elliot, dupa o serie de dezamagiri, incercari lamentabil esuate de a avea o relatie amoroasa, asteptari inselate, certuri, intepaturi comice, situatii ridicole si intamplari neplacute, ramane totusi ceva imposibil de demontat, o prietenie cu implicatii ciudate si neintelese, dar totusi o prietenie stransa. La fel si relatia sa cu mentorul sau, Perry Cox, de atatea ori nemernic si crud: Cox il umileste in nenumarate randuri, ii da diverse nume de fata, il pacaleste, ii da sperante false in imbratisarea mult visata pentru a-l lasa cu bratele deschise si ochii-n lacrimi, dar pana la urma toate acestea au la baza lectii mai valoroase decat acea imbratisare. Aici afectiunea imbraca o forma dura si neinduratoare, dar ramane afectiune si acest lucru face sa merite, pur si simplu.

Daca ar fi sa recompunem reteta dupa care a fost creat acest serial, il putem privi ca pe un amestec intre E.R., umor de tip Simpsons, psihologie fina a la Seinfeld, si condimentul secret si unic: personajele complexe si pline de sarm, in stil… Scrubs.

*** Acest articol a fost scris de Rodica Grad, si a facut parte din articolele trimise pentru Concurs.