Da-i o nota: (10 votes, average: 4.80 out of 5, rated)  Loading ...

Ei bine, nu cred ca a existat episod din Sanctuary care sa ma fi tinut cu sufletul la gura toate cele 43 de minute si 23 de secunde. Nu l-am intrerupt sa fac vizite pe la bucatarie sau in alte parti ale casei, mi-am zatuit consortul de vreo doua ori cand a venit sa ma intrebe diverse si – culmea! – m-am apucat de recenzie imediat dupa ce am vazut episodul. Ceea ce mi se intampla rar, pentru ca, de obicei, fie nu mi-a placut si nu stiu ce sa scriu, fie sunt in pana de inspiratie. Vad insa ca la Sanctuary motivele astea doua devin din ce in ce mai rare.

Daca ar fi sa folosesc epitetele englezesti cred ca as spune ca fost “dark and edgy”, mi-a intins la maximum nervii si mi-a placut, mi-a placut, mi-a placut… OK, actiunea a fost “simpla”: Magnus se trezeste intr-un lume post-razboi, intr-un Sanctuary daramat, cu gauri in acoperis si radacini pe holuri, incepe sa bantuie printr-un oras in ruine, e capturata de doi “rai” in costume hazmat si tratata mai ceva ca un criminal de razboi (apropo, arata nemaipomenit actrita asta la 44 de ani!), ca mai apoi sa dea nas in nas cu… Will. Un Will desfigurat si schimbat total. Care o anunta ca a murit cu trei ani in urma si nu o crede atunci cand ii spune cine este. Will si cei doi care au gasit-o sunt atacati de niste indivizi cu comportament de zombi, resping atacul, dar unul dintre ei este muscat, iar Will il executa. Magnus evadeaza, da de-o pustoaica intr-o statie de metrou si se intoarce cu ea in Sanctuar, unde apare si Will mai tarziu, ranit.

Una peste alta, vine si explicatia: aparuse o rasa de anormali mutanti care ii infectau si pe cei din jur, totul devenise o maladie mondiala si in momentul acela mai existau in jur de 100 000 de oameni normali raspanditi pe intreg mapamondul si care traiau in colonii. Ideea nu e noua, a mai existat si in alte filme, dar venita in Sanctuary a avut o nota de originalitate. Magnus incearca sa gaseasca o solutie, se incapataneaza sa o salveze pe copila, care si ea fusese infectata, fara succes si cu singurul rezultat ca fata se transforma si mutantul din ea ii mai si cheama pe uratii aia zombilitici in ajutor. Will ii povesteste cum au murit toti ceilalti, ii marturiseste ca, din pacate, si el a fost infectat si ca el si Kate au un fiu, caruia i-au dat numele ei si care traieste intr-una dintre colonii (ce ziceam eu apropo de Kate si de Will, ca sa nu mai zic ca iar l-au vaduvit de iubita) si se sacrifica ca sa ii mai cumpere ceva timp lui Magnus, desi era clar ca nu isi mai dorea sa mai traiasca, stiind ce il asteapta.

Helen descopera ca ea fusese “pacientul 0″, cea raspunzatoare pentru teribila maladie si ca totul pornise de la mormantul unui rege maias, unde ea ajunsese in cautarea unui “remediu” pentru nemurirea de care “sufera”, obosita sa ii vada pe toti cei pe care ii iubeste murind in jurul ei.

Totul se farseste in momentul in care mutantii dau cu usa blindata de pamant si ajung la ea, iar Helen se trezeste inapoi in trecut, in mormantul regelui Maya cu un artefact in mana, cel care avea sa ii transmita de fapt virusul. Ceea ce nu am inteles pana aici era ce era chestia aia ca un nor care tot aparea pe langa ea, dar atunci s-a facut lumina si in cazul asta. Norul respectiv era gardianul artefactului si o facuse sa vada cum va deveni lumea daca ea il deschidea. Ii “spune” lui Magnus ca el il pazeste, ca locul respectiv e sigur, iar Magnus se intoarce acasa, intr-un Sanctuar plin de lumina si la un Will vesel.

A fost un episod fara Druitt, fara Tesla, Henri, Kate sau Bigfoot. Dar mi-a ridicat parul de pe ceafa, ca s-o spunem pe aia dreapta. Trebuie sa recunosc ca Robert Dunne a crescut 5 clase in ochii mei cu rolul din seara asta. Nu il credeam capabil de atata dramatism si, sincera sa fiu, in ciuda rolului tragic pe care l-a avut, parca il plac mai mult aici decat in rolul de semi-fraier al echipei. Noi, femeile, suntem tare curioase din fire, ne plac aia chinuiti si duri, dar care ascund o idee de fragilitate sub carcasa. Cam cum era Will cel din viitor. M-a distrat si fascinatia fata de civilizatia maya, intr-adevar au fost triburi maiase care au disparut fara urma, altele au fost decimate de spanioli, dar descendenti ai maiasilor mai traiesc si in ziua de astazi, nu este chiar adevarat ca este o civilizatie complet disparuta. Insa geniul lor matematic si tehnologic este insa indiscutabil si, sincera sa fiu, si eu fac parte dintre cei care, cu multi-multi ani in urma, casca gura cu nespusa mirare la documentarele lui Carl Sagan.

Pe saptamana ce vine si la cat mai multe episoade ca cel de astazi!