Din motive de presesiune şi predat proiecte, nu am reuşit să recenzez la timp unul dintre cele mai bune episoade The Office – Traveling Salesmen. E un episod în care, contrar aşteptărilor mele, nu se mai dezvoltă relaţia Michael – Jan, ci prezintă o zi mai specială din viaţa biroului – ziua cu vizitele pentru vânzări (altă traducere mai inspirată pentru “sales call duty” nu am găsit). Aşa că putem vedea că, deşi la birou nu muncesc aproape deloc (cu unele excepţii) şi deşi sunt mai neobişnuiţi, Michael şi angajaţii lui, mai puţin Andy, chiar se pricep să vândă hârtie, fiecare având tactici speciale şi clienţi tradiţionali. Episodul începe cu o glumă al lui Michael, care descoperă un program text-to-speech şi “umanizează” un monitor, care îl pune să “vorbească” în faţa lui Jim şi Pam. O glumă aparent proastă, dar care e făcută bine, terminându-se cu un triumfant “Boobs!”. Dwight face un lucru neobişnuit: întârzie la serviciu, dar pentru a trimite la New York nişte acte pe care Angela uitase să le trimite, dând apă la moară lui Andy şi cererilor sale de demitere al lui Dwight. Citeste mai departe…

E cam gata cu vacanţa de iarnă, iar unele seriale deja au revenit din pauza de sărbători. E vorba în primul rând de sitcomurile de joi de pe NBC, printre care şi The Office, un favorit recent de-al meu, candidat serios la titlul de “cel mai amuzant sitcom în viaţă” (Beware, Scrubs!).

Excelentul episod de Crăciun (regizat de Harold Ramis) a lăsat o mare întrebare: cu cine a mers Michael în excursie în Jamaica? Cum Jan era răspunsul prea evident, mă aşteptam la o mare surpriză, care până la urmă s-a dovedit a fi Jan. Încă un transferat de la Stamford pleacă (Hannah, tipa cu copilul mic), iar Michael se întoarce din excursia cu Jan, şefa lui, nedorind ca biroul să afle despre aventura sa, dar, în stilul său caracteristic, o face lată: trimite greşit o poză din excursie interzisă copiilor sub 12 ani fără acordul părinţilor (sau PG-13, cum a fost descrisă în serial) cu el şi Jan, care, din mail în mail ajunge la toată lumea. În rest, Jim şi Karen se ceartă pentru prima oară pe motivul mutării lui Karen pe aceeaşi stradă cu Jim, conflictul fiind aplanat surprinzător de Pam, iar tot biroul trebuie să stea după program să facă inventarul, care se transformă într-o petrecere luau. Tot pe planul romantic, Pam izbucneşte în plâns după ce îi ajută pe cei doi, fiind consolată de Dwight, care presupune ca suferă de PMS (sau SPM sau cum se prescurtează în română), iar SPOILER Jan nu află încă de poză GATA SPOILER şi îi face o declaraţie şocantă de dragoste lui Michael, motivând de ce se simte atât de atrasă de el.

În concluzie, un episod bun, care mi s-a părut că a trecut prea repede şi care a fost destul de comic şi oarecum şocant, prin declaraţiile lui Jan. Nu e dintre cele mai amuzante din acest sezon, dar e interesant prin prisma a ce se întâmplă în el, deşi mi-ar plăcea mai mult să văd episoade în care Jim şi Pam complotează împotriva lui Dwight, iar Michael se comportă în mod normal, adică idiot. 8/10

My Name is Earl a revenit în această săptămână cu un episod dublu (obiceiul NBC-ului, la fel a fost dublat şi The Office), al cărui scop e recuperarea Catalinei, deportată în satul natal din Mexic. Prima parte se axează pe conflictul dintre Earl şi Randy, primului fiindu-i frică să zboare cu avionul până în Mexic, în timp ce Randy e hotărât să depăşească orice obstacole pentru a-şi recupera iubirea vieţii sale, Catalina (îşi depăşeşte inclusiv frica de păsări). De fapt în ambele episoade vedem un Randy schimbat şi aproape normal, care face orice pentru a-i putea câştiga inima Catalinei, în timp ce Earl, involuntar, îl opreşte aproape de fiecare dată. Între timp, Joy e o persoană complet schimbată, fiind sub influenta unor “happy pills” ce o fac să fie în sfârşit o persoană de treabă. Darnell însă nu e fericit de schimbarea soţiei sale, fiind nevoit să se certe cu vecinii în locul ei şi să îşi rezolve o serie de probleme singur.

Partea a doua se desfăşoară în mare parte în satul natal al Catalinei, Earl este răpit de nişte bandiţi locali şi îi învaţă despre karma, iar Randy este luat de nişte ţărani superstiţioşi drept fiul lor mort. Ca în orice episod My Name is Earl care nu doreşte o continuare, până la urmă toate evoluează amuzant în bine, desigur, cu unele obstacole. SPOILER Earl înţelege în sfârşit că s-a purtat prost cu fratele său, acesta ajungând (după un fel de abandon al lui Earl) să se o facă pe Catalina soţia sa, pentru ca aceasta să primească viza pentru state. Desigur, încă nu şi-a mărturisit dragostea. GATA SPOILER

E interesant să îl văd pe Randy îndrăgostit şi pe Joy calmă. În concluzie, două episoade bazate mai mult pe acţiune decât pe umor, cu momente cam puţine în care am râs şi destule în care am zâmbit. 7,5/10

Din motive mai obiective (facultate, Football Manager) sau mai subiective (Football Manager) am ratat recenzia la episodul 10 din Studio 60, aşa că voi scrie prima recenzie 2 în 1 de pe acest blog.

Păstrând tendinţa din ultimele episoade, Studio 60 se concentrează mai mult pe partea de dramă şi pe relaţiile dintre personaje. B-12 e un episod interesant prin modul în care e povestit, fiind montat într-un mod circular gen Memento şi e un episod în care tot timpul plouă. Toţi actorii sunt infectaţi cu un virus, titlul episodului venind de la medicamentul folosit pentru a-i face capabili să nu pice ca muştele în timpul transmisiei live. Problemele lui Jordan cu presa se înrăutăţesc din cauza unui interviu cu care ar fi trebuit să îşi îmbunătăţească imaginea. De asemenea, la sfârşitul episodului aflăm, împreună cu Danny, că e însărcinată. Între timp, Martha O’Dell, ziarista care scrie un articol care îi supără pe Danny şi Matt, revine pe platouri, iar Matt, rămânând doar cu doi scenarişti, îşi angajează un vechi prieten, Andy, să îi motiveze şi să le arate ce înseamnă să fii scenarist. Citeste mai departe…

Episodul de Crăciun din My Name is Earl nu prea are legătură cu Crăciunul propriu-zis, deşi sunt brazi peste tot, ci se ocupă de alte probleme, cum ar fi dependenţele şi maniile. Earl se hotărăşte să mai taie un item de pe listă, aşa că se hotărăşte să înapoieze amicului lui homosexual Kenny (care a mai fost subiectul a vreo 2-3 chestii de pe listă şi în trecut) sandwich-urile pe care i le furase cât au fost colegi de şcoală. Ca de obicei, Earl descoperă că tăierea lui Kenny de pe listă nu se poate rezolva aşa uşor, şi că din cauza filmului “Brokeback Mountain” Kenny ar trebui să fie mai macho că să fie plăcut de bărbaţi. În procesul de macho-izare, cei doi devind dependenţi de pariuri, dar doar Earl întotdeauna câştigă (deh, karma). Randy în schimb e tot mai îndrăgostit de Catalina şi se hotărăşte să îi facă o surpriză de Crăciun, iar Joy trebuie să îşi rezolve problemele de anger management pentru a nu avea probleme la proces. Apare din nou avocata mută interpretată de tipa din ‘What the bleep do we know?’, iar pe final, SPOILER Catalina e prinsă de poliţia rutieră din cauza lui Earl şi riscă să fie deportată GATA SPOILER.

“Born a Gamblin Man” e un episod reuşit, la care am râs bine de câteva ori, cea mai bună replică a episodului fiind, în opinia mea:

Earl: “Hmm, no, I don’t have a gambling problem, I’m winning, and winning is not a problem. That’s like saying Michael Jordan has a basketball problem, or Def Leppard has an awesomeness problem. So why don’t y’all pour some sugar on that?”

Umorul din My Name is Earl e în principal umor de situaţie şi vine de la naivitatea personajelor şi de la modul simplist şi de multe ori pueril în care acestea gândesc şi îşi pun problemele, mai ales Earl şi Randy, care, pe lângă ciudăţenile sale ce îl fac un personaj foarte interesant, e un catalizator în situaţiile amuzante. “Born a Gamblin Man” aplică bine acest tip de umor, fără a fi prea pueril sau prea moralizator, ca în alte episoade din acest sezon. 9/10

Chiar dacă sunt 100000000000 de seriale despre doctori (până şi la noi există unul), cum sunt si despre avocaţi de altfel, Scrubs e discutabil cel mai amuzant serial în viaţă şi chiar începuse să îmi fie dor de JD, Turk, Cox, Elliot şi restul personajelor. Nu o să mai insist de ce ce Scrubs e un serial bun, pentru că a făcut-o foarte bine Rodica Grad aici, ci o să spun că My Mirror Image e continuarea episodului My Transition, la sfârşitul căruia, total neaşteptat, Dr. Kim aruncase bomba: e însărcinată.

JD e desigur şocat, mai ales că viitorul lui copil nu e rezultatul unei penetrări, ci a unui “foc prietenos”, după descrierea sa “alegorică” a actului concepţiei, ajungând să se îmbete şi fiind foarte aprope să se căsătorească cu un homosexual. Laitmotivul episodului e totuşi că JD, Cox şi “The Janitor” întâlnesc pacienţi în vârstă sau femei (în cazul lui JD) care le seamănă (de fapt sunt aceeaşi actori cu machiaj) şi care se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi corespondenţii lor: Cox are probleme în a-şi păstra calmul, JD nu are curajul să dea ochii cu Kim şi îngrijitorul îşi pierde tot timpul încercând să-l necăjească pe JD, aceste probleme fiind rezolvate în final în stilul specific Scrubs. În rest, Turk îşi pune un ringtone care face pe toată lumea să danseze: Bye Bye de la N’Sync, iar Carla încă nu naşte.

Per ansamblu, “My Mirror Image” e un episod mediu pentru Scrubs, cu câteva glume prostuţe, dar amuzante în felul lor şi câteva chiar reusite (cum ar fi cea cu stagiarul kenyan sau discuţia scurtă între Dr. Kelso şi îngrijitor), dar au fost, şi probabil vor mai fi, episoade mult mai bune. Melodiile de pe coloana sonoră sunt ca de obicei bine alese, avem Dancing Queen de la Abba, Bye Bye, char daca nu îmi prea place şi, mai ales, Audioslave – Be Yourself, în partea de final în care se rezolvă problemele, melodie care am ascultat-o de vreo 10 ori numai în seara asta. 7/10

Pentru cine nu a citit descrierea de pe site, “Studio 60 on the Sunset Strip” e o comedie/dramă despre echipa care se ocupă de un serial gen Saturday Night Live.

În ciuda audienţei care se micşorează de la episod la episod, Studio 60 on the Sunset Strip e unul dintre cele mai bune seriale ce au început toamna asta. Într-o perioadă în care toată lumea se uită la reality show-uri, majoritatea de prost gust, şi la seriale de acţiune cu naufragiaţi sau evadaţi din închisoare, iar seriale geniale, sau foarte bune măcar, gen Arrested Development sau Carnivale sunt anulate din cauza audienţei scăzute, tot ce pot să sper e că Studio 60 va avea o şansă. Un semn bun e că a fost comandat un sezon întreg.

Citeste mai departe…

“Whistle While Your Wife Works” începe promiţător. Peter se împiedică în timpul genericului şi cade peste nişte dansatoare şi cred că e prima oară când Family Guy începe cu un generic modificat. Peter apoi îşi pierde degetele când mai multe petarde explodează în mana sa. Fiind accidentat, Lois îl ajută la munca de birou, ajungând să-şi îndeplinească visul de a face sex cu Lois la serviciu, în timp ce Opie se uită. Între timp, Brian îşi găseşte o prietenă blondă, deci foarte frumoasă şi extraordinar de proastă, suportând ironia continuă a lui Stewie.

“Whistle While Your Wife Works” are momente bune, cum ar fi partea în care Peter îşi caută degetele, scenele cu prietena blondă a lui Brian şi flashback-urile în care Peter merge să îşi citească revista porno sau cel cu Danny de Vito şi tipa aia urâtă din Cheers, dar şi unele părţi mai plictisitoare. Per ansamblu e un episod peste medie, dar nu e excelent. 7,5/10

Ultimul South Park a fost slab şi cu o urmă slabă de umor. Da, ultimul, în sensul de cel mai nou, pentru cine nu-mi întelege exprimarea, episod care se întamplă să fie şi ultimul din sezonul 10. Concentrându-se pe Stan (Kyle apare un pic, Cartman şi Kenny deloc), “Stanley’s Cup” parodiază filme cu temă sportivă, filmele de genul acela în care antrenorul ratat, dar cu potential, ajunge independent de voinţa lui şi după un mare eşec la cea mai slaba echipa din ligă/divizie/campionat şi o transformă în cea mai bună. Aşa se intamplă cu Stan, care ajunge să antreneze echipa de hochei a gradiniţei. Desigur, acolo e şi un copil cu leucemie şi care a cărui vindecare depinde de rezultatele echipei. Pe parcurs nu întâlnim vreo aluzie sau o gluma mai buna, ci doar parodii a unor clişee din filmele sportive si din trailerele lor, un pic de Steve Irwin, “Song 2″ de la Blur si “We are the Champions”. Finalul sec şi oarecum neaşteptat salvează cumva episodul, dar “Stanley’s Cup” e unul dintre cele mai slabe episoade dintr-o jumatate de sezon bună spre foarte bună. 6/10

Go, God, Go! XII continuă povestea de săptămâna trecută cu lupta dintre cele 3 secte ateiste (Unified Atheist League, United Atheist Alliance şi Allied Atheist Alliance) cu Cartman prins la mijloc şi având o singură dorinţă: să se joace pe Nintendo Wii. Episodul începe cu un generic care am aflat că parodiază “Buck Rogers in the 25th Century” şi continuă în acelaşi stil de parodie SF ca şi episodul trecut, iar pe parcurs mai sunt aruncate aluzii spre Battlestar Galactica, Seaquest sau Brazil. Desigur, nu le-am observat pe toate, aşa că traiască internetul şi Google!

În concluzie, “Go, God, Go! XII” nu e nici el un episod la care sa razi în gura mare, deşi îţi mai provoacă din când în când câte un zâmbet, iar parodia şi stilul ciudat comun şi episodului precedent mi-a lăsat la final o impresie bună. 7/10

Pauzele mari între episoadele aceluiaşi sezon pot face minuni. Family Guy a făcut o pauză de vreo lună din cauza unor meciuri de baseball şi a reuşit să revină cu departe cel mai bun episod din seria 5.

După ce două episoade de South Park mi-au cam răpit plăcerea de a mă uita la Family Guy, arătându-mi ce era evindent: umorul din Family Guy provine în mare parte din flashback-uri şi referinţele din ele, “Saving Private Brian” e un episod echilbrat, în care şi povestea e amuzantă. După cum reiese din titlu, sunt parodiate filmele despre război şi armată, în mare parte Full Metal Jacket şi Stripes, alte aluzii nu am prins. Stewie şi Brian se înrolează accidental în armată, iar Chris devine vocal de formaţie rock, sfârşind în a fi consolat de un Marylin Manson atipic, care ţine un lung discurs moralist.

După cum scriam, un episod foarte bun, în care mici glumiţe mai mult sau mai puţin subtile, ca “Be All That You Can Be; Unless you’re gay. Although if you’re gay and not too fancy about it, that might be alright.”, “Radio City, Welcome to the Grammys (Not you, Fred Durst)” sau Zinedine Zidane livrând un tort aniversar îl fac foarte amuzant. 9/10

Wtf? Cam asa am rămas la finalul episodului de South Park din această săptămână. E anul 2546, ateii se luptă între ei şi un popândău mare (sau altă rozătoare, nu prea mă pricep aici) spune “So, it begins!”. Aşa se termină deci a doua parte a episodului 13. Cum începe? În stilul cu care South Park ne-a obişnuit: mai multe poveşti paralele, care tratează/parodiază teme destul de actuale şi care încep să aibă legătură unele cu altele. Mrs. Garrison, care refuză să predea evoluţionismul se îndrăgosteşte de un evoluţionist, devenind o atee pasională, iar Cartman nu mai poate suporta să aştepte lansarea Nintendo Wee, hotarând să fie îngheţat până la lansare. Butters nu mai poate găsi locul unde e Cartman, acesta rămânând îngheţat până în 2546, an în care toţi sunt atei, în mare parte datorită doamnei Garrison şi a prietenului ei.

“Go, God, Go! Part II” e un episod ciudat, dar mai putin amuzant. Are totuşi pe parcurs câteva glumiţe şi câteva referinţe la filme ca The Shining sau Back to Future, dar e genul de episod în care umorul e bazat pe parodiere şi genul de episod după care nu prea mă dau în vânt. Mi-a plăcut doar pentru că pe alocuri a fost ciudat. 6,5/10

Hell on Earth 2006 e episodul de Halloween din South Park şi mi se pare comic doar pentru idea de la care porneşte. Astfel, Maiestatea Sa Infernală, dacă am putea spune aşa, Satan pe numele mic, revine atât în South Park, cât şi pe pământ cu alte planuri diabolice: vrea să dea în Los Angeles cea mai tare petrecere de Haloween, un fel de “Sweet Sixteen” cum văzuse pe la televizor, dar mult mai tare, mai tare chiar decât petrecerile lui Diddy, sau cum îl mai cheamă acum pe rapper. Şi toată lumea din iad, cât şi un număr mare de celebrităţi sunt invitate. În paralele, copiii din South Park cheamă sufletul lui Biggie Smalls, de fapt doar Butters are curajul, împiedicându-l să ajungă la timp, iar “The Three Murderers” (o parodie la “The Three Stooges”) adică Bundy, Gacy şi Dahmer, au misiune să aducă tortul în formă de Ferrari la petrecerea Satanei. Sfârşitul e tipic pentru începuturile South Park, Satan învăţând o lecţie importantă.

După cum scriam la început, “Hell on Earth 2006″ e un episod comic pentru ideea de la care porneşte, dar producătorii au avut grijă să insereze din când în când câte o glumă, câteva dintre ele sigur au ofensat multă lume (Steve Irwin la petrecere, preoţii cu copii în lesă la petrecere), dar nu au dat-o în bară nici de data asta. Surpriza episodului e Butters, care vorbeşte cu Biggie ca un adevărat ‘homie’. 8/10

Niceeeee. După cum scriam şi la celălalte episoade, South Park s-a întors în forţă, după ce îmi cam pierdusem încrederea în inspiraţia producătorilor. Episodul curent tratează o problemă actuală din societatea americană: copiii abuzaţi de profesori. Pe scurt, Cartman devine ‘hallway monitor’ în şcoala din South Park şi descoperă idila dintre fratele lui Kyle, Ike, şi educatoarea sa. Deranjat mai mult de faptul că aceştia încalcă regulile de pe holul său, Cartman se aliază cu Kyle (cred că pentru prima oară în serial) să demaşte iubirea interzisă, de menţionat fiind faptul că Eric parodiază un bounty hunter destul de celebru în America, Dog, The Bounty Hunter. De altfel, Cartman e un personaj foarte bine exploatat în ultimele episoade, poate de aceea îmi par aşa de bune. Sunt câteva glume reuşite pe parcurs (“The Mel Gibson defence”, “Authority!”, alt theme song, ignoranţa poliţiei, “Niceeeee!”), ceea ce fac din ‘Miss Teacher Bangs a Boy’, un episod bun, dar nu excelent. 7/10

‘South Park’ se află într-o revenire vizibilă de formă, episodul de aseară fiind un exemplu conclundent. După ce data trecută era să fie sfârşitul lumii …Warcraft, acum sunt luaţi la ţintă conspiraţioniştii.

Episodul începe cu două poveşti paralele, aparent fără nicio legătură între ele: cineva face treaba mare în pisoarul şcolii şi directorul e foarte hotărât să dea de vinovat, iar Cartman, hotărât să afle adevărul în legătură cu 9/11, descoperă vinovatul evident: Kyle. Restul episodului urmează tiparul unui film despre conspiraţii, gen Codul lui Da Vinci: secrete, răsturnări de situaţie, detectivi (’The Hardly Boys’), implicarea guvernului, formule şi calcule matematice, toate parodiate excelent. Excelent e şi theme song-ul pe care Cartman descoperă ‘adevărul’.

Deci cum am spus şi în primul paragraf, ‘Mystery of the Urinal Deuce’ e posibil cel mai bun episod din sezonul 10 şi o dovadă că South Park poate fi încă foarte comic. Ce pot să îi reproşez e doar că au prea multe glume despre fecalele din pisoar. 9/10

‘Sticks & Stones’ este primul episod din sezonul 2 din ‘My Name is Earl’ care respectă formatul clasic cu bifatul unei însemnări din listă, asta după un prim episod excelent şi un episod 2 mediocru, dar care îl avea pe Burt Reynolds.

Earl îşi aduce aminte de o fostă colegă de liceu care avea mustaţă şi cum, râzând de ea, o făcuse să părăsească şcoala şi să ia lecţii acasă. Ca de obicei, o caută pentru a-şi îndrepta greşeala, dar află că ea e mulţumită de viaţa ei şi că acum lucrează pentru un circ. Earl e pe cale să plece fericit, dar, ’surpriză’, observă în ultimul moment că fosta colegă trăieşte într-o comunitate de freakşi şi se hotărăşte să înveţe să îi tolereze şi să îi facă şi pe ei să se simta bine în lumea de afară. În paralel, Joy are şi ea probleme ei legate de prejudecăţi şi toleranţă, având parte de un avocat din oficiu surd, interpretat din tipa din ‘What the bleep do we know?’.

‘Sticks & Stones’ e un episod obişnuit pentru serial, episod ce îmi întăreşte ideea că ‘My Name is Earl’ nu e un serial cu glume pe bandă rulantă, câteodată chiar nu e comic deloc, ci e mai mult un serial uşurel, de descreţit fruntea. Noroc de ciudăţenile lui Randy şi de charisma lui Jason Lee (vă amintiţi ‘Mallrats‘?). În episodul curent se vrea şi moralist şi vrea să predea o lecţie de toleranţă, ceea ce îmi cam displace. Parcă îmi imaginez americanul care stă acasă în maieu pe canapea, cu o bere în mână şi un bol mare de ceva în faţă, scărpinându-se în creştetul capului şi cugetând: ‘Da, dom’le! Ce chestie! Tre’să fim mai toleranţi cu ăia ciudaţi sau diferiţi că şi ăia sunt oameni!’. O fi chiar Earl? 6/10

Cui îi pasă că aseară a început un episod nou din Lost? Multora cred. Dar poate mai important e că a început a doua jumătate de sezon de South Park. Pentru mine cel puţin. După un sezon 9 cam slăbuţ şi o primă jumătate de 10 unele episoade bune, altele slabe, nu aveam asteptări foarte mari de la noul episod.‘Make Love, Not Warcraft‘ a însemnat o colaborare între creatorii South Park şi Blizzard, posibil prima de acest gen din lumea televiziunii. Acţiunea e simplă: Stan, Kyle, Kenny şi Cartman joacă tot timpul World of Warcraft, dar problema lor e că un personaj din joc a ajuns la un nivel aşa de mare încât poate omorî orice alt personaj fără a-l provoca la duel.

Deoarece personajele lor sunt omorâte în fiecare seară, cei patru au doar o singură soluţie: să joace zi şi noapte World of Warcraft pentru a ajunge la un nivel comparabil cu cel al duşmanului. Pentru a învinge, primesc de la Blizzard o sabie mitică – ‘The Sword of a Thousand Truths‘ – ce e adusă pe un stick USB, probabil unul dintre cele mai bune momente ale episodului. Ce e interesant e că acesta începe cu scene din World of Warcaft în care personajele au vocile din South Park, iar câteva dintre glumele vechi sunt făcute cu personajele din WoW, inclusiv celebrele ‘They killed Kenny!’ şi ‘Timmy!’.

Per ansamblu, ‘Make Love, Not Warcraft‘ e un episod peste medie, axat mai mult pe intrigă şi pe satirizarea lumii gameristice decât pe glume. 7,5/10

Later edit: Eram tânăr şi nu ştiam, ‘Make Love, Not Warcraft‘ e un episod clasic de South Park şi e excelent: 10/10