Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

“Lambert: ohh, wait! have you ever been with one of us? am I your first?
Bo: first what?
Lambert: You don’t know, do you? I’m dark fae.”

Uhh, cam la spartul targului, mai ales ca suntem in prag de episod nou, dar mai bine mai tarziu decat niciodata, nu?!

Ei bine, dupa ce s-a trecut cu avionul peste sfarsitul epsiodului trecut si ne-am trezit cu un Dyson, Trick si un siren sanatosi bine-mersi, teferi si nevatamati dupa ce am fost sa lasati sa credem ca au dat coltul, saptamana asta am avut parte de o mica colaborare Ash-Bo. Bo trebuia sa puna labuta pe una bucata duh (fara lampa) care isi facea de cap prin lume sub forma unei actrite de succes. Dumneaei duhulita Saddie ar fi avut un anumit rol in viitoarea lupta impotriva raului absolut Goruda. Numai ca pentru asta, domnita Bo trebuie sa lucreze impreuna cu nenea Lambert, un zanoi priceput in ale tehnicii, mai mult, trebuia sa o faca sclava pe madame Saddie. Aparent duhita nu prea coopera altfel. Bo, un soi de William Wilberforce al speciei fae, bineinteles ca se opune idei si face in asa fel ca duhita sa scape de sclavie in final.

Si uite asa am avut parte de un alt episod simpatic cu o Bo si un Lambert ratacind intr-o “lampa” cu aspect de cutie muzicala unde nimereste din greseala in incercarea de o prinde pe domnita duh. Mi-a placut modul in care a rezolvat Bo treaba cu “marcatul” duhitei, numai Bo putea sa gaseasca asa ceva.

In sfarsit Dyson realizeaza ca ceva nu e in regula asa ca da o tura pe la baba cu copacul, care il informeaza rapid ca nu are cum sa mai iubeasca pe cineva pentru ca ea a luat tot. Si isi ia inima in dinti si ii spune Chiarei. A carei reactie, sincera sa fiu nu mi-a placut. Hai sa fim seriosi, chiar avea pretentia de la Dyson sa renunte la ceea ce este pentru fostul sot (chiar si prieten fiind) in loc de femeia pe care el o iubea? Sau gelozia prosteasca pe care a resimtit-o a cam facut sa vorbeasca gura fara ea?

Interactiunea dintre Bo si Lambert a fost simpatica, el m-a calcat pe nervi la inceput. Mi se parea arogant si aveam impresia ca urmareste ceva (poate ca si asa este, o sa vedem pe mai departe), dar scenele au fost simpatice. Mai ales aia cu pocnitul, asta m-a distrat teribil.

Mi-a placut si scena de la sfarsit in care Bo afla ca Lambert e cam … dark de felul lui. Si mutra lui Bo cand a aflat. Oricum imi place mnealui, stau binisor la capitolul “chemistry” (nu insa la fel ca Dyson), numai ca se putea stradui nitalush mai tare la scena cu pricina. Textila a zburat cam repede si unghiul de filmare a cam lasat sa se vada ca domnita Silk purta ceva peste … inaintare (le zice “patches”, actritele le folosesc mai mereu la scenele astea, iar oamele de rand la rochiile unde nu poti purta sutien).

Dragut episod cum am mai zis. Amuzant chiar. Dar eu vreau actiune ca lumea, il vreau pe nenica ala rau, vreau sa se intample acolo ceva nasol, o situatie aparent fara iesire. Vreau, vreau, vreau.  Si vreau sa vad ceva scantei cu neica Lambert, ca m-au tinut destul pe tusa dupa ce in sezonul 1 m-au adus la dependenta. Acum am intrat in sevraj.

Pe saptamana ailalta!

Once upon a time…

 …and they lived happily ever after.

Doua saptamani, doua povesti necesare in conturarea firului narativ al povestilor din Storybrooke. Nu au fost ele cele mai interesante episoade, insa, intr-un serial mai trebuie sa existe si astfel de parti care ajuta pe moment sau intr-un viitor apropiat personajele.

De aceasta data este vorba de povestea lui Hansel si Gretel si de iubirea Printului cu Alba ca Zapada. Pentru inceput, episodul “True North” demonstreaza ca o familie intotdeauna se regaseste, zicala “strigarea sangelui” devenind reala pentru micutii Ava si Nicholas. Daca in Imparatia Finalurilor Fericite ei erau Hansel si Gretel, aici, in Maine, ei sunt doi orfani, cu o mama moarta si un tata necunoscut, singurul obiect mostenit fiind o busola stricata – aceasi busola din povesti pe care tatal a dat-o fetitei pentru a-l gasi intotdeauna, la fel cum micul instrument indica mereu nordul. Intrati in vizorul Reginei din cauza unui furt, cei doi copii ajung in custodia Emmei care nu este de acord sa ii predea sistemului social, totodata Henry avertizand-o ca nu ii poate scoate din oras fara a se intampla ceva rau (din cazua blestemului). Cu mult efort si binevointa, noul serif reuseste sa reuneasca familia si sa mai creeze un final fericit al unei povesti “stricate”. Incet-incet, Emma devine o speranta pentru fiecare locuitor din Storybrooke.

In “7:15 AM” avem parte de momente romantice si triste intre Alba ca Zapada si Print sau (in ambele planuri) dar si cum aceasta a ajuns alaturi de cei sapte pitici.

“Dragostea face mai multe victime decat razboiul sau orice alta boala” spune vicleanul Rumpelstiltskin. Continuand sa il iubeasca pe David chiar si dupa ce acesta a ales-o pe sotia sa, Mary Margaret face tot posibilul sa fie in fiecare dimineata la bufetul lui Ruby exact la 7:15 cand acesta vine sa isi ia cafea pentru el si pentru sotia sa. Chiar daca doare, acestea sunt singurele clipe ce o bucura si o fac sa se simta bine. Cum se intampla de obicei, destinul are caile sale de realizare a viselor, cei doi amorezi ajungand sa isi marturiseasca sentimentele si sa hotarasca in ce stadiu al relatie sunt si ce fel de relatie au. Chiar daca Kathrine nu este insarcinata, ea totusi exista, iar David doreste sa faca acest mariaj sa mearga. Se compara oare amintirile unei iubiri cu sentimentele unei iubiri prezente ce pare a fi corecta chiar daca nu e? Pentru aceasta intrebare inca nu exista raspuns, iar un sarut interzis intre David si Mary nu va rezolva situatia lor, ci o va ingreuna mai mult, Regina vazandu-i – toate povestile isi pot regasi finalul fericit, dar nu si cea a Albei ca Zapada.

In celalalt plan, al Regatului Povestilor, Printul James nu isi poate lua gandul de la hoata care i-a furat inima, iar Alba ca Zapada s-a izolat in padure pentru a scapa de Imparateasa si pentru a-l uita pe cel pe care il iubeste. Si pentru ei, lucrurile sunt incurcate, dar James decide sa riste toata bunastarea regatului pentru a putea sa urmeze glasul inimii. Venita sa se intalneasca cu cel iubit, Snow este prinsa de garzile regelui si incarcerata alaturi de Morocanos. In timp ce incearca sa gaseasca o cale de evadare, este prezentata povestea celui mai morocanos pitic din povesti  alaturi de informatia  ca la inceput au fost opt – Misteriosul este cel care ii salveaza din temnita, dar cum povestile tebuie sa isi urmeze cursul, Regele nu il iarta pe nelegiuit. Alba ca Zapada nu poate fi pentru moment cu James, Regele amenintand-o daca il face pe acesta sa fuga din Regat, se alatura piticilor, si chiar daca pe moment Morocanosul o opreste sa ia potiunea magica, se dovedeste ca printesa nu este de atat de puternica pe cat credeam, si nesuportand durerea nuntii lui James ia leacul de la Rumpelstiltskin. Printul nu se insoara, insa chiar daca a plecat in cautarea iubirii, va mai dura pana cei doi se vor regasi, momentan el fiind pentru ea un necunoscut.

Iubiri impartasite si problem viitoare. Pe acestea le stim deja, dar ce se intampla cu blestemul Reginei? Cine este acel strain misterios care patrunde in viata celor din Storybrooke? Stim ca este un scriitor venit intr-un oras ce are de spus o poveste…si nimic mai mult.

Foc, pamant, metal, aer, apa si sange. Care este puterea ta?

2 episoade – 84 de minute: ritualuri magice, invsersare de roluri, amintiri demult pierdute iesite la suprafata, adevaruri dure de afla. Asa se prezinta ultimele doua saptamani din productia CW, despre care, momentan nu pot avea decat cuvinte de lauda. Mi-am dorit ca dupa vacanta de iarna aceasta poveste sa isi gaseasca in sfarsit un curs, si chiar daca primul episod din 2012 m-a dezamgit, de ultimele doua nu pot spune acelasi lucru; au avut de toate: actiune, adevar, emotie, informatii si multe personaje noi. Ce este clar? Povestea se complica pe saptamana ce trece si daca se va mentine in acest fel, va prinde cu siguranta si un sezon secund.

“Fire and Ice”. Varii legende aparute pe aceasta sintagma – fie ca lumea va sfarsi in foc fie ca o va face in gheata, Chance Harbor a fost la un pas de a face cunostinta cu un incendiu de proportii. Din ultimul episod stim ca Faye nu s-a invatat minte si isi doreste din tot sufletul puterile individuale, ba chiar mai mult, le doreste cu orice pret. Mentinand legatura cu sarmantul fals preot voodoo Lee, cei doi gasesc o modalitate de o face pe aceasta tanara vrajitoare aspiranta sa ii sustraga din putere lui Cassie. Totul pare a decurge conform planului, poate chiar mai bine decat se sperau, insa exista o singura problema, grava: Faye nu foloseste magia tinerei Blake ci a celor ramasi in Cerc – Diana, Adam si Melissa. Neputand sa isi stie prietenii in pericol, inverseaza vraja, insa nu inainte de a produce pagube considerabile in sala de sport a liceului.

Pe langa evenimentul social specific CW, balul “Fire and Ice”, tinerii vrajitori se confrunta cu tot felul de probleme: magia neagra a lui Cassie, despartirea lui Adam de Diana, nebunia lui Faye si toate lucrurile nestuite legate de destinul lor. Ajutate sa iasa din incendiu de Jake, Blake considera ca acesta este singurul care ii poate oferi raspunsuri  legate de cine este ea cu adevarat. Reintors de la vanatorii de vrajitori, Armstrong nu este deloc un mesager bun, ci mai degraba un mesager al mortii, el venind sa o anunte pe Cassie ca ea este noua tinta a Consiliului, acestia dorind sa o ucida cum a facut si cu tatal ei in urma cu 16 ani, incendiul si moartea celorlalti membrii ai Cercului fiind victime colaterale.

Raspunsuri neprimite si tot mai multe intrebari ce necesita o solutie. Nimeni nu vorbeste despre intamplarea din ’96, iar inregistrarile oficiale sunt slabe in informatii, neramanand decat o singura varianta. Jake marturiseste ca a fost martor la incediul de la doc, insa nu isi poate aminti acea noapte, fiind mult prea dureroasa. Cu ajutorul puterilor lui Cassie, cei doi reusesc sa se intoarca in trecut, pe vapor, si sa vada ce s-a intamplat; adevarul si faptele sunt crude, vanatorii masacrand cu sange rece membrii ai familiilor Armstrong, Glasser, Chamberlaine, Connant si Meade. Cu ajutorul magiei negre John a reusit sa scape, insa intrebarile iscate sunt aletele: ce cauta Ethan pe vas, care e adevarata poveste a Consiliului de vrajitori, unde este cu adevarat John si de ce nu si-a recuperat medalionul, dar totodata, cine este Lucy si de ce a vazut-o pe Cassie?

Ca de obicei, indiferent cat de multe informatii vom primii, se vor isca si mai multe controverse ce isi cauta un raspuns, insa pana atunci, toate aceste elemente nu pot conduce decat la o poveste revitalizata ce capteaza si starneste telespectatorului interesul de a urmari in continuare istorisirea unui orasel de provincie si a celor sase tineri vrajitori, al caror destin le este scris in astre. Cat de adevarate sunt aceste profetii si cat de mult isi vor schimba acesti adolescentii destinul, ramane sa aflam peste doua saptamani, cand se anunta o revenire spectaculoasa in Chance Harbor, intruchipata de nimeni altul decat de “defunctul” Blakewell.

Voodoo, magie neagra, putere si ritualuri periculoase? Bine ai venit in viata celor din Cercul Secret 2011.

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Once upon a time…

…and they lived happily ever after.

 Revenind mai repede decat ne asteptam, „Once upon a time” este plin de surprize, fiecare episod crescand in calitate si in dezvoltarea  intrigii.

Prima parte a sezonului s-a terminat trist insa fanii au ramas cu speranta ca poate scenaristilor le va fi mila si vor gasi o solutie sa il invie pe Graham; se pare ca nu acesta  este planul celor de la ABC, ei revenind cu un episod al sufletelor disperate, cu o perioada de doua saptamani scurse de la moartea serifului si cu prezentarea in paralel a povestii lui Rumpelstiltskin. Doua planuri triste si pline de oameni disperati si deznadajduiti insa ramasi cu o farame de speranta.

Rumpelstiltskin. Un om sarman ce isi creste singur unicul copil (posibil bastard), rusinea si lasul satului ce ar face orice pentru ca generalul sa nu ii ia la razboi baiatul o data cu implinirea celor 14 ani. Bantuit de un trecut ce i-a provocat doar suferinta si neputand sa stearga acele intamplari din viata sa, singura optiune care i-ar salva familia ar fi sa fuga…din nou. “Ajutat”  de un batran, acesta afla o poveste care ar reprezenta planul perfect pentru a dobandi putere si a putea sa salveze toti copii de la iminenta moarte a razboiului. Ucigandu-l pe cel a carui magie l-a ajutat pe general si a provocat atata rau tinerelor familii, toate puterile i-au fost transferate lui. Pe durata intalnirii dintre Rumpelstiltskin si Zoso recunoastem multe din replicile de pana acum: “magia are pretul ei”, “stiu sa recunosc un suflet disperat”, “nu face o intelegere daca nu o cunosti sau nu o intelegi”.  Acesta este inceputul de villain al sireatului Mr.Gold.

Revenind in Storybrooke, tot orasul este in doliu, iar Emma si-a continuat atributiunile de ajutor de serif. Intalnindu-se cu camatarul viclean aceasta isi da seama ca ar fi momentul sa isi intre in functia de serif, ea fiind urmatoarea in rang dupa Graham. Cum de fiecare data trebuie sa se intample ceva rau, de aceasta data apare Regina mai mult decat bucuroasa sa o poata inlatura de la conducerea orasului pe Emma -  sa nu uitam ca nu a fost de acord cu decizia fostului serif. Dupa schimburi de replici si rautati aruncate, se pare ca din nou imparateasa este la puterea tuturor lucrurilor, salvatoarea taramului de povesti neputand face nimic in aceasta masura. Cu un mr.Gold nostalgic dupa vremurile trecute, Swan descopera ca poate candida la functia de serif, Regina neavand control total asupra Politiei. Urmeaza o adevarata campanie, cu manevre murdare din partea ambelor parti, Emma nefiind de accord cu ce a facut Gold pentru a-i castiga functia, facandu-si curaj sa marturiseasca totul la debate-ul final. Reusind sa ii readuca lui Henry zambetul pe buze dupa tristetea mortii lui Graham si a ideii ca Regina va conduce mereu orasul dupa cum vrea – deoarece eroul nu castiga niciodata, vrand sa fie onest si curajos – locuitorii o voteaza pe Emma ca fiind noul serif al orasului. Nemultumita de a avea la conducerea Politiei pe cineva pe care nu il poate controla, dna. primar se consoleaza cu gandul ca nimeni nu scapa de uneltirile lui Gold.

Noi schimbari se arata in micul orasel din  Maine, dar in sfarsit Swan poate fi vazuta ca o speranta a finalurilor fericite – acum ea este cea care se ocupa cu siguranta si protejarea locuitorilor. Cu aceste aspecte stabilite, intrebarea care persista in gandurile telespectatorilor este: Ce planuri ascunse are Mr.Gold?

Foc, pamant, metal, aer, apa si sange. Care este puterea ta?

E vremea vrajilor! 2012 inca se anunta a fi un an al supranturalului asa ca este timpul sa ne intoarcem in micul Chance Harbor pentru a ne reintalni cu tinerii nostri vrajitori.

In 2011 am avut ritualuri de intiere, morti subite, reveniri spectaculoase, planuri malefice si aflarea unor adevaruri nespuse, toate acestea culminand o data cu aparitia vanatorilor de vrajitori. Vremuri grele i-au incercat pe cei sase protagonisti, insa dupa furtuna se asterne linistea. In mod normal asa se intampla, dar de aceasta data nu este cazul ca doar lucram cu un Cerc Secret.

Daca inainte de pauza de sarbatori aflam ca tanara Cassie este descendenta uneia dintre cele mai puternice familii posesoare de magie neagra, de aceasta data scenaristii ne-au pregatit un episod in care aceasta se confrunta cu temerile, intrebarile si curiozitatile privind latura sa malefica. Singura persoana care a stiut sa ii zica ceva concret pana acum a fost Jake insa acesta a disparut o data cu vanatorii, cand s-a decis sa ii salveze pe prietenii raposatului sau frate. E greu sa stii ca detii un rau in sangele tau dar si mai greu e sa nu stii sa il controlezi – vise, cosmaruri, inchipuiri din cele mai diverse, dar si izbucniri nervoase periculoase, motiv pentru care o crede instantaneu pe bunica Meade. Lasata singura si fara protectie, este normal sa aiba incredere intr-unul din Batrani, care pe deasupra pare bine intentionat si toata lumea o lauda ca fiind cea mai buna bunica din lume. Se pare ca totusi  aceasta Meade are rautatea in sange la fel ca si fiul sau Charles – unul a omorat-o pe mama (Amelia), altul a incercat pe fiica -, care nu stiu cum sa o protejeze in  fata lui Dawn care e pusa pe exterminarea tuturor din Comitetul Batranilor. Cu gandul ca prin uciderea / ingroparea de vie a lui Cassie ar salva orasul si radacinile nepatate ale vrajitoriei albe din cele sase familii, nou-venita Meade fuge cand isi da seama ca descendeta lui Balcoin s-a eliberat, dar totodata se arata destul de fericita cand ii spune lui Charles ca cea predestinata sa faca diferenta intre bine si rau este in locul portrivit, Chance Harbor.

Cum se intampla de obicei, episodul se desfasoara pe doua planuri, cea de-a doua ipostaza fiind reprezentata de Faye care doreste cu orice pret sa isi redobandeasca individualitatea puterilor. Decizand sa apeleze la un preot voodoo pe baza unei retete de vraji furata din cartea lui Cassie, Chamberlaine o „cara” cu ea pe Melissa care decide sa mai evadeze putin din starea sa nostalgica (de vaduva). Ritualul nu are efect de prima data, insa se anunta o colaborare fructoasa intre pseudo-preotul de voodoo si tanara vrajitoare.  Ce va urma va fi „Fire and Ice” (titlul episodului 11).

Pe langa toate aceste intamplari si stangacii din partea membrilor Cercului ramane de vazut ce se va intampla pe viitor, o data cu intoarcerea lui Jacke (de bunavoie sau fortat de magie?), cu noul partener de „faradelegi” al lui Faye si cu descendenta malefica al lui Cassie, acum ca si-a acceptat puterile.

Okay, am făcut-o lată. Am zis să fac ceva inedit, acum, de Sărbători (by the way, un An Nou fericit şi plin de seriale bune), şi cum Terra Nova e la final şi sunt mari şanse să n-apuc să mai fac recenzii la un sezon doi, că mi-l anulează Foxu’ (Eu încă sper că nu, fiindcă chiar mi-a plăcut să scriu recenzii la serialul ăsta), am scris eu o formă de concluzie la serial. Sau, mai bine zis, primul episod din sezonul doi. Fiindcă am destule filme-n cap, şi ar mai fi câteva chestii de spus. E ceva nou, nu v-am mai dat de-astea până acum, dar e ceva care mi-a stimulat simţul creativ, şi la care muncesc de cinci zile. Şi sper sincer să vă distraţi citind-o măcar pe jumătate din cât m-am distrat eu scriind-o. Cu dedicaţie pentru Doctoru, Betty Blue, GRRM, Mădă (datorită ţie apare şi Reynolds în articol ) şi toată trupa. Ca să nu mai zic de Zanduka. Puteţi să mă înjuraţi în comentarii, dar nu prea mult, că totuşi am muncit ceva. Recunosc, l-am făcut pe Jim Shannon mai deştept decât este. Am făcut sacrificiul ăsta pentru artă! Dar să lăsăm vorbele la o parte!

BEHOLD!!! (Doaaaamnee! Presimt c-am făcut o varză din aia gravă de tot!)

-Numele?

-Shannon, Jim.

-Ocupația în cadrul Terra Nova la momentul ocupării?*

-Șerif.

-Superiorul ierarhic direct?

-Taylor, Nathaniel.

Interogatorul mă fixa cu privirea. Ați avut vreodată senzația asta, că cineva vă fixează cu privirea? Simți un ceva. Nu poți explica ce. E ca o tensiune. Și asta simțeam eu, deși nu puteam vedea figura individului, întrucât becul orientat direct spre ochii mei mă orbea la propriu, împiedicându-mă să văd orice ar fi fost dincolo de el.

-Funcția lui?

-Comandant și Lider al Terra Nova.

Habar n-aveam de ce dădeam toate informațiile alea. Poate fiindcă mi-era ușor. Sau n-aveam altceva mai bun de făcut. Un motiv în plus puteau fi și legăturile de la mâini și de la picioare, și speranța că dacă se termină mai repede pot scăpa de scaunul incomod. Nu știam unde eram. Nu știam cât de mare era camera în care mă aflam, sau cât de înaltă. Nu puteam nici măcar să ating podeaua cu picioarele, din cauza modului în care îmi erau legate de scaun. Deci nu puteam să știu dacă am piatră sub picioare, lemn, sau mă aflu în mijlocul unui bazin cu acid sulfuric. Contrar părerii publicului larg, acidul sulfuric pur n-are miros, deci mi-ar fi fost imposibil să-l detectez.

-Unde sunt ceilalți? Copiii? Elizabeth?

Interogatorul nu răspunse. În schimb, îmi puse o altă întrebare:

-Care-i ultimul lucru pe care ți-l amintești?

-Nu-ți spun nimic până nu aflu dacă familia mea e în afara oricărui pericol.

Interogatorul făcu o pauză, după care spuse:

-De răspunsurile tale depinde soarta lor. Dacă nu vei colabora, vor avea probleme.

Aha! Asta îmi confirma că erau bine. Probabil interogatorul nu putea să-mi confirme direct, și de-aia se folosise de amenințare, ca să îmi dea de înțeles situația.

-Care-i ultimul lucru pe care ți-l amintești?

-Îmi amintesc barca. Aia mare. Și drumul spre Badlands. Sunteți din Pheonix? Grupul adică, nu orașul.

-Povestește-mi totul de la început. Odată cu apariția Grupului Phoenix.

Iar îmi dădea informații. Omitea în a răspunde la întrebare, dar punea în context anumite lucruri. Era evident că nu avea legătură cu Phoenix, dar pentru un anumit motiv, era foarte interesat de aceștia.

-Eram la portal, așteptând al unsprezecelea pelerinaj. Și o eventuală invazie.

-Phoenix?

-Exact. Deși la momentul respectiv nu știam toate detaliile.

-Spune-mi mai departe.

-Au început să apară primii oameni, și ne-am apucat să-i verificăm. De arme, sau obiecte care ar putea fi folosite ca arme. Apoi a apărut Kara, prietena lui Josh. M-am apropiat de ea s-o întâmpin, dar distras fiind de prezența ei, n-am observat următorul călător.

Am oftat. Interogatorul mă întrebă:

-Ce era cu el?

-Avea o centură cu explozibili. Abia am apucat să schițez un gest, dar n-a fost de-ajuns. Kara a murit. Iar eu…

-Ți-ai pierdut cunoștința.

Am aruncat o privire în direcția vocii, cu o oarecare expresie de curiozitate pe față, dacă percepția nu mă înșela:

-Știi deja, din câte văd. Ce rost are să-ți povestesc?

-Trebuie verificate anumite aspecte. Reconfirmate.

Și eu eram confirmatorul. Asta înseamnă că mai interogaseră oameni. De fapt, trebuia să mă fi gândit dinainte. Evident că nu m-ar fi luat pe mine din prima. Mai erau și alții.

-Am stat așa trei zile, după care mi-am revenit. Eram dezorientat, în principiu din cauza faptului că tot complexul Terra Nova era în paragină, aparent avusese loc o altercație și un schimb de focuri, soldat cu victime considerabile pe partea noastră. Lucas și Grupul Phoenix preluaseră conducerea.

-Lucas?

-Lucas Taylor.

-Vreo legătură cu Nathaniel? Numele lor seamănă.

-Fiul lui. Dar sunt în conflict. Lucas a încercat să-l omoare pe Taylor pe final, dar a fost împiedicat.

Interesant. Se exprimase într-un mod aparte. Numele lor seamănă. N-a spus că au același nume de familie, ci că numele lor seamănă. De ce?

-M-a pus la curent Elizabeth. Și Malcolm.

-Malcolm Wallace?

-Da, el. De ce naiba a întrebat de Malcolm în mod special? De ce nu și de Elizabeth? Și până la urmă am găsit un mesaj trimis de Taylor, constând într-un set de coordonate inscripționate pe un glonț.

-Un proiectil al unei arme de foc.

-Exact, i-am confirmat eu. Era în cadavrul unui mercenar Phoenix, găsit la marginea complexului într-o noapte. Am mers la punctul de întâlnire și am reușit să contactez ce mai rămăsese din forța militară a Terra Nova. I-am dat informații lui Taylor despre defrișarea planificată de Lucas și am mers împreună să dezamorsăm bomba. Reilly a făcut dezamorsarea propriu-zisă, noi am ținut de șase.

-Definește ”ținut de șase”.

-Am stat cu ochii-n patru în eventualitatea întoarcerii lui Lucas și a soldaților la locul bombei.

-Definește ”ochi în patru”.

-Am fost atenți. Cam multe definiții necesare.

-Continuă.

Vocea lui avea un timbru perfect. Ca o scobitoare care stă în echilibru vertical pe un vârf de ac. Îmi aducea aminte de orele de chimie din liceu, când profesoara ne povestea de anumite substanțe care se numesc ”ideale” fiindcă nu se găsesc în natură în stare pură. Sau se găsesc foarte rar. Așa era și vocea individului ăstuia. Vocea ideală. Nu-i găseam nici în clin nici în mânecă. Și e imposibil de descris, dată fiind unicitatea ei. M-a dus cu gândul la probabilitatea existenței unui aparat care o modifica. Voce artificială. Părea singura explicație.

-A urmat bătaia din bar, când m-am întors. Tâmpeală ăla de fi-miu s-a luat în gură cu Lucas. Mai bine zis și-a luat în gură. Pumni. A trebuit să sar să-l apăr, și mi-am luat și eu.

-Defineşte “tâmpeală”.

-Epitet. Puțin sinestezic. Evident pleonastic. Scoate în evidență nervozitatea mea  de moment la adresa lui fi-miu.

-Mai departe.

-Domnișoara Washington ne-a ajutat să evadăm. Însă a trebuit să rămână în urmă, și am privit de la depărtare cum Lucas a omorât-o. Din păcate, nu puteam face nimic. Riscam ca sacrificiul și efortul ei să fie degeaba. I-am transmis lui Taylor un mesaj, pe care mi-l dăduse ea, dar pe care nu știam să-l descifrez. Cu ajutorul lui, Taylor a pus în aplicare un plan foarte îndrăzneț, acela de a tăia legăturile cu Hope Plaza și 2149. Definitiv.

-Și planul a funcționat?

A fost o întrebare, nu o afirmație. Mă întreabă. Nu vrea să mai sune ca și cum ar ști deja. Deși eu știu că știe.

-Da. Am aruncat în aer portalul de la celălalt capăt. Nu mai există cale de întoarcere.

Interogatorul nu zise nimic. Tăcerea lui avea o anumită încărcătură, ca și cum știa ceva ce nu vroia să spună.

-Ce știi despre Julianne?

Numele nu-mi era cunoscut. În sensul că nu se lega cu nimic de evenimentele recente. Avusesem o colegă de liceu cu numele ăsta, dar pentru un motiv anume nu credeam că la ea se referea.

-Nu știu despre ce e vorba. Nu știu nimic despre această Julianne.

-Asta spun toți. Încep să cred că chiar e adevărat.

Am stat câteva clipe să ”rumeg” întreaga informație. Știam deja că erau mai mulți interogați. Și tocmai aflasem că informațiile oferite de mine se potriveau cu ale lor, ceea ce, evident, era un lucru foarte bun în contextul dat. Dar cine naiba era tipa asta? De ce pica numele ăsta așa dintr-o dată în brațele mele, și ce legătură avea cu Terra Nova?

-Și…?

A stat puțin pe gânduri. Eu n-am mai vorbit, n-am mai zis nimic, așteptând concluzia. Care întârzia.

La finalul unei pauze care păruse o eternitate, interogatorul meu spuse:

-Am terminat cu tine. Te voi reîntoarce la ai tăi pentru moment.

Lumina se stinse. Încet-încet, îmi recăpătam vederea. Într-atât încât începeam să-mi văd interogatorul.  Un tip înalt, bine făcut, brunet, la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un halat alb. Parcă ar fi fost scos din ”Aspectul Fizic al Interogatorului Standard”, dacă ar fi existat o carte cu titlul ăsta scrisă vreodată.

-Urmnează-mă, spuse el.

-Și cum naiba s-o fac dacă sunt leg…

Nu aveam legături. Nici la mâini, nici la picioare. Dispăruseră. Cumva, nu mai erau acolo. M-am uitat după rosturi, locuri ascunse în care puteau să se retragă fără să-mi dau seama, dacă ar fi fost desfăcute de la distanță, sau în mod automat printr-o comandă vocală la care nu fusesem atent. Nimic. Zero. Canci. Stăteam pe un scaun normal, care nu părea să aibă nici un secret. Atunci cum naiba dispăruseră legăturile? Fuseseră acolo, de asta eram sigur.

M-am ridicat de pe scaun, și l-am urmat.

-Ce te face să crezi că nu te voi ataca?

-Ai putea să încerci. Dar se va termina prost pentru tine. Amicul tău Malcolm a încercat. Nu i-a ieșit extraordinar.

Am ieșit din cameră, pășind pe un culoar a cărui arhitectură îmi era complet necunoscută. Înalt de două ori cât un stat de om, și destul de lat, dădea senzația unui tunel puternic iluminat. Cu deosebirea că podeaua și pereții păreau făcuți dintr-un fel de marmură, de o culoare deschisă, apropiată de crem. Grindele, protuberanțele din pereți și particularitățile arhitectonice păreau foarte moderne, deși făcute într-un material care arăta destul de arhaic. Şi ziceai că sunt trasate cu rigla. Simplist, fără pic de simţ artistic.

Eram prea lent. Am decis să merg mai repede după individ, care pășea agale, fără să pară că are vreo țintă precisă.

-Știi numele meu. Cred că ar fi foarte corect să-l aflu și eu pe-al tău.

Întoarse capul căte mine și-mi aruncă un zâmbet.

-Și eu cred la fel. Dar viața nu e întotdeauna corectă, Jim Shannon.

Deci n-avea de gând să-mi spună. N-aveam acces la acea informație, n-aveam voie s-o aflu.

-Okay. Am să-ți spun Bob.

N-am apucat însă să-l tachinez mai mult, fiindcă aparent avea o destinație, și tocmai ajunsesem la ea. O ușă pe partea dreaptă, absolut identică cu toate celelalte uși pe lângă care trecusem. Interesant era că nu avea niciun fel de metodă de identificare, nu scria nimic pe ea în niciun fel de limbă.

Bob o deschise și-mi făcu semn să intru. Am pășit înăuntru, curios.

-Jim!

-Tată!

Erau acolo. Toți erau acolo. Elizabeth, copiii, Skye, Reynolds, Boylan, alte fețe cunoscute din Terra Nova. Chiar și Malcolm era, stând în șezut într-un colț, ținându-se de piciorul drept, care era bandajat. Bănuiesc că rana lui avea legătură cu întrebarea interogatorului referitoare la el. Făcuse ceva.

-Sunt bine, sunt bine… Aparent sunteți toți okay.

Eram învăluit de îmbrățișări din toate direcțiile. Zoe fusese prima, strecurându-se printre ceilalți cu o viteză amețitoare. Între timp, interogatorul închisese ușa și se făcuse nevăzut.

Am privit în jur. Camera în care mă aflam era căptușită pe toți pereții, ca acele camere în care îi țin pe nebuni în sanatorii în 2149. Doar că n-aveam cămașă de forță. Deocamdată.

Zoe mă ținea strâns de grumaz, foarte entuziasmată:

-Tati, tati!

-Bună, micuța mea! Ce faci?

-Te așteptam, tati! Nenea Malcolm s-a lovit.

Am privit către Malcolm zâmbind.

-Am văzut.  Îl doare?

Malcolm strâmbă din nas, cu un zâmbet sarcastic pe față, ceva în gen ”ai vrea tu”.

-Da. Plângea mai devreme.

Am izbucnit în râs și Malcolm şi-a dat ochii peste cap, fiind pus în dificultate de Zoe a mea, care-i dăduse în vileag starea de spirit.

-Ce s-a întâmplat?

-A încercat să-l lovească pe interogator, răspunse Elizabeth. Nu i-a ieșit.

-Am vrut să-i lovesc momițele băgăciosului. Ceva-mi spune că nu erau alea. Cumva, a pus pietre în locul lor.

Se vedea că-l doare piciorul, și pata roșie de pe bandaj sugera faptul că sângerase ceva timp.

-Tot ce poți face e să te odihnești, să-ți recapeți energia. Între timp, poate să-mi spună și mie cineva ce naiba se întâmplă aici?

N-a apucat nimeni să-mi răspundă, că ușa se deschise din nou. Taylor păși înăuntru, și interogatorul închise ușa după el.

-Shannon.

-Commander. Ce se întâmplă aici?

-Asta încercăm să ne dăm seama. Și cred că e timpul pentru o sesiune de brainstorming.

Taylor era un lider înnăscut, absolut evident. Pentru că brusc, am început să-l ascultăm, şi atenţia noastră s-a refocalizat pe el. Prin simpla lui intrare în peisaj.

-Shannon, începe tu. Ce știi?

-Știu că am pornit spre Badlands la un moment dat, după Grupul Phoenix. Și am ajuns la un fel de templu. Și de-acolo am pierdut tot.

-Ce ți-a zis interogatorul?

-Mi-a pus întrebări despre ultimele evenimente din Terra Nova. I-am povestit despre distrugerea portalului. Și despre corabie și drumul spre Badlands.

Toți dădeau afirmativ din cap. Aparent interogatoriile, deși individuale, mergeau pe același șablon.

-Am vorbit cu ceilalți până să apăreți voi doi, spuse Elizabeth. Aparent anumite lucruri au diferit fundamental de la individ la individ. Eu am venit în sala asta mergînd printre mesele dintr-un restaurant. The Four Seasons, New York, aș miza pe secolul douăzecișiunu.

-Eu prin canalizarea londoneză din secolul șaptesprezece, spuse Maddy.

-Eu printr-o junglă, adăugă Taylor. Somalia. ’38.

-Eu prin Disneyland! strigă Zoe țopăind de fericire pe lângă mine.

-Eu am traversat stadionul celor de la Yankees, completă Mark Reynolds.

-Eu pur și simplu am trecut din camera în care am fost interogat direct în asta, bodogăni Josh cu o lipsă de interes copleșitoare.

-Eu prin seiful unei bănci, adăugă Boylan zâmbitor.

-Eu printr-un sex shop, conchise Malcolm fără prea multă convingere.

Toate privirile se întoarseră către el:

-Ce? N-are voie omul să aibă fantezii? Plus, probabil că era cel mai interesant sex shop prin care am trecut vreodată. Aveau o Marilyn Monroe gonflabilă!

Elizabeth întrerupse momentul cu fermitate:

-Uite ce concluzie trag eu: cred că se ”joacă” cumva cu mintea noastră. Eu am văzut un restaurant în care îmi plăcea să iau masa cu Jim uneori. Maddy a văzut canalizarea londoneză pentru că…

-M-a fascinat Isaac Newton și am citit o carte despre el. Evenimentele din ea aveau legătură cu canalizarea londoneză.

-…Așa! Commander Taylor a luptat în Somalia în 38, Zoe a văzut Disneyland-ul pentru că îi plac foarte mult desenele animate, Mark a jucat baseball în liceu, Josh a trecut direct pentru că probabil e plictisit la maxim, așa cum e el de obicei, şi n-avea nimic în cap, Boylan e obsedat de bani și Malcolm e obsedat sexual.

-Ay, ay, drăguță! Folosire excesivă a cuvântului ”obsedat”, dacă mă întrebi pe mine.

-Sunt perfect de acord! strigă Malcolm de undeva din spate. Mi se pare abuz în serviciu!

-Boylan, nu te-a întrebat nimeni nimic. Malcolm, sunt în afara serviciului. Cum spuneam, cred că interogatorul ăsta e mai mult decât un simplu interogator. Ne manipulează. Sau ne induce senzații și percepții.

-Dar mie de ce mi-a arătat un culoar lung și simplu?

-Simplitatea poate denota o minte logică și abstractă. Sau, mai probabil, lipsă de imaginație, spuse Malcolm.

-Nu-i cânta în strună, zise Elizabeth. Te rog!

Am ascultat-o. Mi-am adus aminte de sfârșitul interogatoriului.

-Eu inițial eram legat. La final, mi-a spus să-l urmez, și legăturile pur și simplu au dispărut.

-Exemplu perfect de manipulare mentală. Probabil că nici măcar nu erai legat. Nici unul nu eram.

Elizabeth găsise explicația. Cumva, omul ăla ne manipula. De fapt, ce garanție puteam avea că era om? Mi-am exprimat gândurile cu voce tare, și toți convergeau oarecum cu frământările mele.

-E evident că s-a întâmplat ceva în fața templului ăla, și ne-a controlat din start. Așa am devenit prizonieri. Întrebarea adevărată e dacă e doar unul, sau sunt mai mulți. Cu capacitățile astea telepatice atât de avansate, ar putea fi foarte ușor vorba de o ființă foarte puternică ce face totul de capul ei, conchise Taylor.

La un moment dat mi-am adus aminte:

-M-a întrebat ceva de o anume Julianne.

-Da, și pe mine, spuse Josh. Ne-a întrebat pe toți. Cine naiba-i Julianne?

-N-avem pe nimeni cu numele ăla în Terra Nova. Nici n-am avut vreodată.

Boylan avea dreptate. Julianne era un nume arhaic, foarte rar întâlnit în 2149. Colega mea fusese o excepție. Și Boylan era genul de om care putea pune mâna pe listele cu membrii expediţiilor pe vremea când Terra Nova fusese o construcţie socială în toată regula, înainte de Ocupare. Deci era absolut evident că știa perfect ce spune.

-Atunci cum se explică? Cine e ea? întrebă Elizabeth.

-Stați puțin, spuse Taylor. S-ar putea să mi se fi părut, dar cred că pronunția lui era puțin defectuoasă. Spunea un ”u” care părea mai mult ”o”. Julianne suna mai mult ca Jolianne. S-ar putea să mă înșel, dar dacă nu mi s-a părut, ar putea fi un indiciu care să ne ajute să aflăm despre ce naiba e vorba.

-Stați!

Ne-am întors toți privirile către Maddy.

-Corabia! Ea e!

-Poftim? am întrebat puțin neîncrezător și surprins de reacția bruscă a fiicei mele.

-Okay, știți ce-i ăla un Jolly Roger?

Taylor fu primul care-i răspunse:

-E un steag, kido. Al piraților. Un craniu și două oase în cruciș.

-Exact. Acum, bănuiesc că nu știe nimeni cine-a fost Anne Bonny. Sau Cormac, pe numele ei de fată.

-Mă hazardez să afirm că a fost o femeie, spuse Malcolm sarcastic, de undeva din depărtare.

-Taci!

Ăsta fusese Reynolds. Aparent nu-i convenea faptul că Malcolm o lua în râs pe Maddy.

-A fost o femeie.

-Wow, surprinzător!

-Dacă nu vrei să te doară și piciorul stâng, îți sugerez cât se poate de serios să te potolești.

-Reynolds, pe loc repaus. Abține-te naiba, c-o dăm în altele. Malcolm e doar stresat, și ăsta-i felul lui de a se lupta cu situația. Prin sarcasm. Maddy, poţi continua.

Spre deosebire de Reynolds, Maddy mă ascultă fără rețineri, și-și continuă ideea:

-O femeie pirat. Acuma, ghiciți în ce secol a trăit.

-Lasă-mă să ghicesc, spuse Taylor, secolul optsprezece.

-Da, răspunse Maddy.  Ceea ce e interesant: nu se știe când s-a născut. Se estimează pe undeva prin primăvara lui 1702, dar totul e doar ghiceală. Alte surse citează 1697. Ceea ce e și mai interesant: nu se știe când a murit. A fost închisă o perioadă de timp, dar la un moment dat a dispărut. Nu există dovezi că ar fi fost executată, și nici documente care să ateste eliberarea ei. Un singur document susținea că tatăl ei i-ar fi plătit cauțiunea, și că ar fi trăit tot restul vieții într-o nouă căsnicie și ar fi avut vreo zece copii. Fals. O femeie care duce o viață de genul ăla nu s-ar cuminți niciodată. Plus că documentul nu menționa sursa, deci nu era credibil.

-Okay, am spus. Și ce legătură are cu noi?

-Aspectul mi s-a părut interesant la vremea aia, așa că am studiat. Și am descoperit o legendă conform căreia Anne Bonny tăia mările în lung și-n lat pe o corabie nemaivăzută, al cărei echipaj îl conducea. Conform legendei, corabia se numea Jolly Anne. Jolly, de la Jolly Roger, și Anne, de la Anne Bonny. Și steagul corabiei? Fața ei. Brodată pe un material textil negru. Exact ca un Jolly Roger, cu oasele de rigoare sub figură, dar cu fața ei în loc de craniu. Și prora corăbiei – o femeie. Menită s-o întruchipeze pe Bonny însăși.

-Deci corabia din Badlands… era Jolly Anne?

-Posibil, îmi răspunse Taylor. Prea multe coincidențe ca să fie fals.

-Adică de fapt chiar era un ”o”. Era Jolly Anne, nu Julianne.

Eram uimit, la propriu. Aveam mai multe întrebări decât răspunsuri.

Până să apuc însă să mi le pun pe toate, o parte din perete culisă, scoțând la iveală un monitor. Pe el, interogatorul nostru.

-Probabil că aveți întrebări.

-Continuă. Nu te reținem.

Îi răspunsesem oarecum sarcastic. Taylor mă privi amuzat, apoi își întoarse privirea către ecran.

-Numele meu nu vi-l pot spune, întrucât nu-l veți putea înțelege și nici pronunța. Domnul Shannon m-a numit Bob. Din informațiile luate de la voi, concluzionez că m-aș putea încadra în categoria pe care voi o intitulați ”extratereștri”. Deși sunt foarte terestru în momentul de față. Sunt ceea ce se numește un Thuring, ultimul din rasa mea. Sau așa credeam până acum. Sunt o ființă capabilă de comunicare telepatică și manipulare mentală. Am făcut parte, ca rasă, dintr-o alianță de patru rase superioare ale Universului. Nici nu-i nevoie să mai adaug că celelalte trei rase poceau numele rasei mele. Ceva cu ”F”**. Oricum, ceea ce vedeți nu-i forma mea naturală, dar am preferat să mă afișez așa ca să nu vă sperii. Necunoscutul sperie, și ne e frică de ceea ce nu cunoaștem.

-De ce ne spui toate astea? întrebă Elizabeth

-Pentru că am realizat că pot avea încredere în voi. Spre deosebire de Oamenii Phoenix.

-Ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Taylor.

-Asta.

Pe ecran apăru o imagine. Zeci de soldați Phoenix morți ca urmare a unui schimb de focuri. Și încă ceva, ce n-avea cum să-i scape ochiului meu exersat.

Malcolm vorbi brusc:

-Sunt morți, Jim.***

-Pozițiile lor… oamenii ăștia s-au împușcat între ei. Și… și tipul ăla din colț, ăla cred că s-a sinucis. Ăla a fost ultimul, nu-i așa? I-ai făcut pe toți să se împuște, dar evident că cineva rămânea la urmă, și acel cineva trebuia să se elimine singur.

Imaginea dispăru și Bob reveni, zâmbind.

-Te prinzi repede, Jim Shannon. Da, oamenii ăia erau periculoși pentru voi, și s-au amestecat în ceva ce nu-i privea, încercând să obțină ceva ce nu era de nasul lor. Vedeți voi, capacitățile pe care noi le avem se datorează unei substanțe pe care noi o secretăm cu ajutorul unei glande.

Vorbea deja la plural, evident că era convins că nu mai era singur pe lume.

-Oamenii ăștia vroiau să sintetizeze această substanță și s-o folosească în scop militar. Ca armă. Iar noi n-am lăsa niciodată așa ceva să se întâmple. Ființele inferioare fac rău când dobândesc puteri superioare. Faptul e evident.

Avea dreptate. Exemple erau destule în istorie, și asta mă făcea să-i țin partea în ceea ce privește acest aspect.

-Le-am dat senzația tuturor că sunt înconjurați de inamici. Și ce-ați văzut a fost rezultatul. Am folosit propria lor minte împotriva lor. Voi, spre exemplu, stați acum în câmp deschis în fața Templului. Nu e nicio cameră, folosesc chestia asta doar ca să comunic cu voi. Aveți senzația că vă vorbesc limba, dar de fapt mă folosesc doar de vibrațiile voastre neuronale ca să vă traduc mesajul meu în limba voastră.

-Asta explică de ce ai vocea aşa de… artificială.

-M-am străduit să creez ceva cât mai apropiat de perfecţiune. N-am reuşit?

-Din contră, i-am spus eu. Tocmai asta e problema, e atât de aproape de perfecţiune încât devine nenaturală.

-Înţeleg. Perfecţiunea era de fapt… imperfecţiunea.

M-am uitat în jurul meu. Oricât m-am străduit, n-am putut vedea câmpul deschis sau templul. Tipul ăsta era bun. Știa ce face.

Şi-a continuat discursul:

-Acum foarte mult timp, înainte ca rasa mea să fie extinsă aproape complet, una din noi a trecut prin Rift. Același Rift prin care veniți voi din acel ciudat an 2149. Doar că ea a trecut prin altă Manifestare a Riftului. Sunt mai multe puncte pe Pământ în care Riftul se manifestă. N-a trecut prin cel de lângă colonia Terra Nova, ci pe cel de aici, de la Temple. Cel la care doar noi avem acces.

Maddy ridică o mână.

-Șiți cumva ce nume și-a luat după ce a trecut de Rift?

-Mi-a spus că dacă vreodată va trebui să trec dincolo, s-o caut pe Anne Cormac. Din ce-am dedus de la tine, tânără femelă, e că și-a schimbat numele ulterior în Anne Bonnie.

M-am uitat la el cu o expresie tâmpă pe față. Nu știu dacă așa era, dar așa simțeam eu.

-Pe bune? ”Tânără femelă”? Altă exprimare n-ai putut găsi?

-Probabil am tradus prost. Nu sunt obișnuit cu formulele voastre de adresare. În loc de ”Domnul Shannon” era cât pe ce să-ți zic ”Doctor Shannon”.

-Ar fi fost o jignire la adresa tuturor doctorilor care au trăit vreodată!

Vorbise Malcolm, evident, cu sarcasmul de rigoare. Tachinările dintre noi nu aveau sfârșit.

-”Domnișoară”. Asta e exprimarea corectă.

Mă gândeam că îl va ajuta.

-Mulțumesc, domnule Shannon. Promit să fiu mai atent pe viitor.

Stai să vezi când vor negocia cu Dinozaurii din Terra Nova. ))

-Deci Anne Bonnie era Thuring? întrebă Taylor.

-Da. Și cred că voi mă puteți ajuta s-o găsesc. A avut o tentativă de trecere înapoi mai demult. Corabia pe care ați adus-o în container a fost a ei. Jolly Anne. Dar, cumva, n-a trecut dincoace decât o jumătate din ea. Cealaltă, pe care probabil se afla Anne, a rămas dincolo, din cauza faptului că Riftul s-a întrerupt din anumite motive.

-Ce te face să crezi că mai trăiește după atâta vreme? întreb eu curios.

-Suntem nemuritori. Nu murim, spuse el, spre stupefacția noastră.

-Stai așa!

Malcolm era pus pe treabă.

-Cum naiba poate fi extinsă o rasă de ființe nemuritoare? Sunt foarte curios. Nu de alta, dar e bine de știut. Cine știe când se poate dovedi util.

Bob i-a ignorat ironiile.

-Doar dacă temporar devin muritori. Și noi… ne-am pierdut nemurirea. S-a manifestat exact cum s-ar manifesta la voi o epidemie. O boală. Am devenit brusc muritori. Și neștiind cum să facem să trecem prin asta, am murit. Toți, în afară de mine. Care m-am vindecat.

-De la ce a pornit epidemia? a întrebat Elizabeth. Și cum te-ai vindecat?

-Substanța care ne conferă capacitățile telepatice este cea care ne face și nemuritori. Este capabilă inclusiv de regenerarea țesuturilor noastre, deși rareori s-a întâmplat să fie nevoie de așa ceva. Și glanda care o secretă a contractat un virus ciudat. S-a oprit din secretat. Fiecare din noi a rămas cu rezerva proprie și personală, dar ne temeam s-o mai folosim. Unii au început să moară. Alții supraviețuiau. Până la urmă au murit toți. Și când am rămas singur, și toți în jurul meu muriseră, am făcut ceva ce mi-a salvat viața, dar ceva foarte sinsitru.

-Acel ceva care te-a vindecat.

Elizabeth avea dreptate.

-Exact. Am luat toată substanța pe care am putut-o găsi la cât mai multe cadavre ale celorlalți, și mi-am făcut o supradoză. Asta a ”resetat” cumva glanda, sau poate i-a regenerat țesuturile afectate de virus și a purificat-o.

-Ai fi dispus la niște teste? Ar fi bine să știi exact despre ce e vorba, și dacă a dispărut complet din organism. Bineînțeles, ar trebui să știu și eu cum e cu substanța, compoziția ei chimică.

Elizabeth era foarte pasionată de meseria ei. Aparent, n-ar fi lăsat-o la o parte nici cu riscul de a opera pe cine știe ce extraterestru cu piele slinoasă.

-La un moment dat, poate. Dar în nici un caz acum. Ceea ce vreau acum e s-o găsesc pe Annie.

-Și crezi că noi te putem ajuta?

-Absolut. Vedeți voi, noi putem să percepem informații, dar niciodată imagini. Vă fac pe voi să vedeți acea cameră în care vă aflați, dar eu nu o văd. Eu doar stau lângă voi și vă vorbesc.

La auzul acestor cuvinte, Malcolm începuse să dea pumni în gol în toate direcțiile, șchiopătând din cauza piciorului rănit.

-Domnule Malcolm, după scena cu piciorul, ar trebui să fii mai grijuliu.

-Dacă nu vezi imagini, spuse Taylor, înseamnă că nu știi cum arată alți oameni pe care îi cunoaștem și care nu se află aici. Ca Lucas, de exemplu.

-Exact, domnule Taylor. N-am nici cea mai vagă idee cum arată Lucas. Știu doar detalii fizice, dar din păcate variațiile sunt multe, și nu pot să extrapolez aspectul lui exact doar pe baza unei descrieri din cuvinte. Nu pot să absorb informații de la voi cu forța, pot doar să le cer și să vă fac să mi le dați de bunăvoie. Nu pot să vă scot imagini din creier. Știu că Lucas e șaten închis, bine construit fizic, cu o cicatrice în zona cefei, și că are o aversiune față de tatăl său, adică dumneata, Nathaniel Taylor.

-Corect.

Taylor începea să înțeleagă. Avea acea sclipire în ochi, pe care o are de fiecare dată când se coace ceva în cutia lui craniană. Fie că e vorba de un plan, fie că e vorba de o analiză, ca în cazul de față.

-Eu am imaginea lui Anne, pe care ea mi-a lăsat-o înainte să plece. Imaginea ei umană, ca s-o pot găsi dacă urma s-o caut. Și știu că e aici, că a trecut Riftul înapoi. O simt. Dar pentru un motiv anume nu poate ajunge la mine. Încă. Dar voi mă puteți ajuta să ajung la ea. Vreţi?

-Am putea încerca, am spus eu, deși aveam dubii.

-Bine, atunci. Uite imaginea.

Ce-a urmat e imposibil de descris. Toată lumea a amuțit, privind înmărmurită imaginea pusă pe ecran.

-Shannon… spune-mi că vezi și tu ce văd și eu…

Taylor avea vocea gâtuită de emoție. Nu puteam descrie ce simțeam exact, și aș fi fost în stare să pun rămășag că nici el nu putea. A trebuit să mă frec de câteva ori la ochi ca să mă conving că văd bine. Începusem să-mi pun problema că Bob Thuring începuse alt joc cu mințile noastre. Dar nu greșeam, chiar vedeam bine. Și nu părea a fi un joc.

Vocea lui Bob se auzi din nou.

-Ei bine? O cunoașteți?

Cum puteam să n-o cunoaștem? Doar fusese mâna dreaptă a lui Taylor atâta timp…

Valar Morghulis!

*joc de cuvinte

**un Doctor îşi va da seama la ce face aluzie acel F.

***o Divă îşi va da seama la ce face aluzie acea replică.

<Plecăciune><Cortină><Înjurături în comentarii>

Pentru comentarii!

Once upon a time…

…and they lived happily ever after.

„Visele sunt crampeie de amintiri din alta viata”- prin aceasta fraza a dl.Gold s-ar descrie intreg episod 7, „The Heart is a Lonely Hunter”. Daca in episodul precedent am stat cu sufletul la gura pentru a vedea daca printul James isi va recapata memoria din viata Regatului Basmelor, sau pur si simplu blestemul Reginei va pune stapanire si pe gandurile si amintirile sale, de aceasta data avem parte de flashback-urile unui alt personaj interesant al povestii noastre, Seriful Graham – Vanatorul.

Inca din primul episod al acestei productii, micul Henry a subliniat ideea ca venirea Emmei va da totul peste cap, incepand cu autoritatea dnei.primar si cu trecutul locuitorilor din Storybrooke. Indeplinire profetia destinului fiicei Printului si a Albei ca Zapada s-a aratat inca din episodul 5, o data cu primirea insignei de ajutor de serif – se pare ca orice decizie importanta din viata sa ce vizeaza stabilirea sa in micul oras din Maine, afecteaza tenebrosul blestem. De aceasta data, sarutul ei cu Graham ii provoaca acestuia amintiri dintr-o viata anterioara, o viata pe care nu o poate intelege si care  incepe a-i ridica intrebari privind trecutul sau si al cunoscutilor sai. Calauzit de lupul sau, Seriful isi aduce aminte de Mary Margaret, insa intr-o maniera diferita si simte ca i-a facut ceva rau; vorbind cu aceasta, amabii recunosc ca nu isi aduc aminte cum sau cand s-au cunoscut, dar totodata il sfatuieste sa nu se increada in imaginatia lui Henry. Nestiind nimic pana acum de cartea povestilor a tanarului Mills, Graham ii face o vizita – acum este momentul in care toate crampeiele de vise si de amintiri capata un sens oferindu-i chiar si o pista spre ce ar trebui sa faca in continuare. Concluzia este clara: stie ca a fost vanatorul care a trebuit sa o omoare pe Alba ca Zapada, insa faptul ca sentimele si constiinta nu l-au lasat, decizia sa i-a provocat durere, Regina luandu-i inima si facandu-l sclavul sau.

Calauzit de lup si alaturi de Emma (lup materializat si pentru tanara), se duce sa isi caute inima, insa indifierent cat de mult isi doreste sa isi recapete sentimentele si posibilitatea de a simti ceva, Graham nu gaseste nimic in afara de sicriul tatalui Reginei. Ca de obicei, primarita se afla la locul potrivit in momentul nepotrivit; dupa o zi lunga si agitata, Seriful decide sa se desparta de ea, si nu cum s-ar crede, pentru Emma, ci pentru binele sufletului sau. Sentimentele nutrite pentru ea, durerea pricinuita de aceasta prin indiferenta sa si in cele din urma sarutul lor, toate acestea au condus la eliberarea vanatorului din temnita Imparatesei malefice. Intelegand ca nu miss Swan este de vina ca toti renunta la ea si fug la rivala sa, Regina nu se poate impaca cu aceasta idee, astfel ca, ramasa singura in cimitir, decide sa ca Vanatorul nu ii mai este de folos din moment ce nu il mai are sub comanda, si il ucide, sfaramandu-i inima tinuta captiva.

Momentele tandre cu Emma si un nou sarut, il fac pe Graham sa isi aduca aminte absolut totul si chiar daca nu maturiseste ce anume, o data cu moartea sa, tot comportamentul sau si clipele petrecute cu Mary Margaret, Henry si Swan le fac sa creada cu adevarat in blestemul din Storybrooke.

La inceput credeam ca Regina nu isi mai aduce aminte nici ea de viata de dinainte de blestem, insa indicile lasate de-a lungul episoadelor au culminat o data cu uciderea lui Graham si camera in care tine captive inimile supusilor sai. La fel cum aceasta stie cine este, acelasi plan diabolic il impartaseste si Mr.Gold, care ii ajuta intr-o maniera ciudata si plina de intelesuri pe locuitorii orasului.

Ce se va intampla acum si daca Seriful va reveni in Storybrooke, dar si cu ce anume a tradat-o Alba ca Zapada pe Regina (ce secret atat de mare a divulgat), acestea sunt intrebarile la care episoadele din 2012 vor trebui sa raspunda pana la sfarsitul sezonului.

Pana atunci, nu-mi ramane decat sa va urez Sarbatori Fericite

si nu uitati de povesti, deoarece prin ele ne retraim copilaria

si clipele frumoase ale trecutului. 

Once upon a time…

…and they lived happily ever after.

Inauntrul fiecarei persoane din aceasta lume exista o voce usoara pe care deseori o numim constiinta. Fie ca acceptam ce ne spune fie ca o ignoram, aceasta exista si va continua sa rasune atata timp cat vom trai.

Seria povestilor continua in “Once upon a time”, episodul cinci ajutandu-ne sa facem diferenta intre lucuri bune si lucruri rele, intre libertate si constrangere, spunandu-ne in maniera obisnuita, povestea lui Jiminy Cricket (Archie psihologul).

In Storybrooke lucrurile s-au mai calmat, insa numirea in functia de serif adjunct a Emmei produce un cutremur la o mina dezafectata. Cum fiecare decizie a sa influenteaza blestemul si victimele sale, si de aceasta data Regina se afla sub presiunea descoperirii maleficului sau secret. Constrangandu-l pe Archie sa isi schimbe metoda de lucru cu Henry, toata prietenia dintre cei doi se transforma intr-un haos, pustiul ajungand sa se vada nevoit sa fuga in mina pentru a gasi dovezi care sa ii justifice povestea blestemului si rautatea mamei sale adoptive. Alaturi de Pongo si de Emma, psihologul regreta ce a facut si decide sa se duca sa il caute, insa, dupa cum stim, destinul lucreaza pe caile sale, iar Archie se trezeste blocat in mina cu Henry, depanand amintiri si cautand raspunsuri la dorintele sufletului sau.

La suprafata, Emma lucreaza alaturi de Regina, insa nimeni nu stie ca doamna primar vrea sa darame mina in scop personal, aceasta mina fiind cladita deasupra unei parti din regatul povestilor de odinioara. Reusind in cele din urma sa ii salveze pe cei doi captivi, lucrurile revin la normal, mai putin Archie care se decide sa o infrunte pe Regina pentru a-si putea continua sesiunile cu micul Henry cum crede el de cuviinta. Decizii si amenintari, fiecare poate fi liber sa faca ce doreste.

Povestile secundare ale acestui episod redau existenta lui Jiminy si decizile din trecutul de om, precum si transformarea sa in greieras, dar si atractia dintre Mary Margaret si David, sau dupa cum ii cunoastem, Alba ca Zapada si Printul James.

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!