Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Pentru comentarii!

Stiu ca foarte multi il apreciati pe Lightman pentru felul lui de a fi: nonsalant si ironic. Si mi-a placut personajul pentru asta. Dar acum cred ca duce aceste trasaturi de character prea departe. Si ce-i mult strica.

Chiar nu pot sa inteleg cum de reuseste Gillian sa il mai suporte. E poate indreptatit sa se comporte in felul asta cu clientii, sa zicem ca intr-o anumita masura si cu angajatii, dar nu are dreptate cand o trateaza asa pe Gillian. De cand a inceput sezonul III tot astept sa i se umple paharul femeii si sa-l trozneasca o data.

Ok, inteleg ca e psiholog si prin definitie e inarmata cu foarte multa rabdare. Realizez de asemenea ca tine la Cal si, cunoscandu-l atat de bine, intelege foarte clar emotiile, greutatile prin care trece si ca ii este foarte usor sa decodifice semnificatia comportarilor lui. Dar asta nu inseamna ca poti sa asisti cu atata intelegere cum partenerul cu care ai fondat o afacere care reprezinta viata ta e gata sa arunce totul la gunoi.

Pentru ca asta s-a intamplat. Cal a fost bine mersi dispus sa riste contractual pe care “The Lightman Group” l-a incheiat cu Politia cu ceva vreme in urma. Deja au pierdut contractul cu FBI, nu cred ca isi permit luxul de a nu le pasa daca il pierd si pe asta. Si pentru cine?  Pentru Wallowsky. Cu care nu cred ca va mai continua relatia mult timp de acum incolo. Dar asta e alta poveste, o discutam cand o fi sa se desparta

Mi-as fi dorit ca Gillian sa fie mai stapana pe situatie. Si mai rea. Pentru ca daca te superi, iti iei jucariile si pleci, ca mai apoi sa-i faci jocul lui Lightman doar pentru ca, vezi Doamne, el declara ca e loial si ar fi facut acelasi lucru pentru tine nu rezolvi nimic. Imi pare rau ca Gillian nu l-a intrebat pe Cal cine merita mai multa loialitate: fatuca asta pe care abia a cunoscut-o si cu care se culca, sau ea, ca il cunoaste si i-a fost prietena atata timp? Eu inca mai sper ca o sa vina episodul in care Gillian o sa tranteasca cu Lightman de Pamant. Wallowsky asta e o influenta asa de rea asupra lui (desi nu are un character urat) incat numai o masura extrema ar putea sa-l mai scoata din starea in care se afla acum.

Pentru comentarii!

Ce gust amar mi-a lasat acesti inceput de sezon! Practic, desi erau aceleasi personaje, am avut constant impresia ca ma uit la altceva, ca am gresit cumva serialul. Cred ca nici daca se chinuiau sa schimbe peste noapte relatiile dintre personaje si nu le iesea asa de bine.

Timp de doua sezoane, Lie to Me si-a asezat fiecare episod pe afectiunea dintre Cal si Gillian. Fara sa devina siropos, cu fiecare episod care curgea, se mai aseza o caramida pe fundatia relatiei personajelor principale. Aproape doi ani de zile, legatura dintre Cal si Gillian a crescut incet, dar sigur. Si desi nici unul din ei nu a luat in calcul posibilitatea unei relatii amoroase, devenisera foarte apropiati.

Si intr-un singur episod toate astea s-au dus pe apa sambetei. As spune ca singurul personaj care a scapat de transformare este Gillian. In rest, i-au uratit in interior pe toti. Cal, care pana acum se adresa fiecarei femei careia ii purta cat de putin respect cu “love”, a ajuns sa o ameninte foarte brutal pe Gillian cu faptul ca toata afacerea lor se va termina brusc daca ea se mai amesteca in finantele lor. Cat de urat e faptul ca desi Cal a implorat-o pe Gillian initial sa se asocieze cu el, acum l-a enervat suficient de tare incat sa uite cata nevoie are de ea si sa distruga tot. Si parca acum trei patru episoade fiica-sa i-a prezis ca va ramane singur. Si el i-a raspuns foarte increzator ca nu va fi singur niciodata, pentru ca o are pe Gillian.

Eli a fost si el de neinteles. Sa recunosti ca, desi lucrezi de ani de zile pentru un om, nu ai aflat inca motivul care te determina sa faci acest lucru mi se pare penibil. Sa incepi sa torni unui strain despre cat de egoist, narcisist si periculos este Lightman, iarasi e aiurea. Se pare ca sedintele cu psihologul l-au facut sa se indeparteze de bunul simt si sa se poarte total nepotrivit. Si catre sfarsitul episodului aflam si ca si-a consumat din orele de serviciu ca sa isi caute un alt loc de munca. Dupa ce abia a fost facut partener. Eu sincer m-am plictisit sa-l tot aud pe Eli ca isi cauta un alt loc de munca. Oare el nu isi pune intrebarea ca, daca in tot timpul asta nu a gasit un alt loc de munca, poate e ceva in neregula si cu el, nu doar cu seful? 

Ria, dintr-o fata agera la minte si dulce foc s-a transformat intr-o frustrata si o barfitoare. Ii incalca intimitatea lui Eli, furnizandu-i lui Lightman informatia ca se intalneste cu un terapeut (informatie in posesia careia nici nu trebuia sa intre, daramite sa o dea mai departe!) si devine total neprofesionista. Lightman o roaga se faca ceva pentru el, respectiv sa intre in birou si sa minta ca este nevoie urgenta de el, si ea intra cu intarziere, mancand un sandvis din care incepusera sa-i curga bucati pe jos. Iar relatia ei cu Eli s-a degradat vizibil.

In concluzie, unde sunt personajele pe care le cunosteam de atata timp? Si, mai important, au de gand sa le aduca inapoi? Pentru ca noua atmosfera din “The Lightman Group” nu-mi place deloc. E multa prefacatorie si rautate gratuita, iar in conditiile astea, eu nu cred ca poti sa lucrezi si sa faci performanta.

Porn is not a crime!

Desi este un procesor foarte performant, subconstientul are si un mare defect: nu prea face diferenta dintre intamplarile reale si intamplarile imaginate. Toate lucrurile percepute de creier, fie prin sfera constienta, fie direct in subconstient (prin lucruri pe care creierul constient le-a filtrat deja) ajung deci in subconstient, unde reprezinta hrana pentru emotii si sentimente pe viitor.

Doua motive m-au facut sa abordez acest subiect. Primul este Molly Dawkins, cazul de rezolvat din acest episod, care este un exemplu tipic de persoana al carei subconstient a fost prins in offside. Al doilea motiv este Inception, film cu o tema oarecum asemanatoare, pe care l-am vazut de curand si care m-a marcat suficient de tare incat sa ma gandesc la arhitectura mintii traumatizate cu mai mult interes decat o faceam inainte.

Dar sa revenim la oile noastre. Ce este atat de interesant cu Molly Dawkins? La prima vedere pare doar o fata care a scapat de sub control. Parintii se certau foarte des, copila a fost martora la multe astfel de certuri, mama i-a murit pe cand ea avea doar 5 ani, tatal singur nu a fost capabil sa ii confere fetei o directie buna in viata si, lasata de capul ei, a inceput sa joace in filme porno, sa se drogheze si dupa toata afacerea asta s-a ales si purtatoare de virus HIV.

Ce este cu adevarat interesant este faptul ca Molly a fost prezenta la momentul mortii mamei. In timp ce parintii erau implicati intr-una din certurile lor violente, Molly isi vede mama tipand, cazand pe scari si apoi pe tatal ei care nu s-a mai obosit sa verifice daca femeia mai traieste. Mintea ei a blocat accesul la aceste amintiri si a trait bine mersi pana in adolescenta cand o cearta violenta cu prietenul ei i-a declansat amintirile. Fiind convinsa ca tatal ei i-a ucis mama, fata nu mai poate suporta si pleaca de acasa. Apoi se intampla tot lantul ala nefericit de evenimente cu droguri, filme, SIDA, etc. Timp in care tatal isi cauta disperat fiica.

Ceea ce Molly nu stia este ca, de fapt, ea este responsabila pentru moartea mamei ei. Jucariile imprastiate de ea peste tot prin casa au facut-o pe mama lui Molly sa alunece pe scari si sa-si piarda viata. Evident, tatal ei a ascuns acest lucru de toata lumea, chiar si de autoritati, spunand ca femeia pur si simplu a alunecat, pentru ca nu a dorit ca fetita sa traiasca toata viata cu acest complex de vinovatie.  Dar subonstientul lui Molly a pus lucrurile cap la cap de o asa maniera, incat l-a transformat pe tatal fetei intr-un ucigas.

Pentru prima oara, Cal Lightman a fost de acord sa spuna o minciuna, pentru ca era constient ca adevarul nu i-ar mai putea face niciun bine fetei. Din contra, ar fi fost bomboana de pe coliva, adaugandu-se celorlalte probleme grave pe care deja le avea. Insa este constient de faptul ca acest gest nu este 100% bun: “telling a lie is never a really good thing - even if it saves a family or a life. I hope I got this one right.”

Acum, Ria si Eli. Si ei au trecut prin niste lucruri interesante. Inca de cand li s-a spus ca amandoi sunt luati in considerare pentru o promovare, lucrurile au luat foc. Initial, se tachineaza si mai ales Ria incepe sa joace murdar, incercand sa-l faca pe Eli sa-si piarda increderea in el. Dar, desi Eli nu este un talent inascut in a sesiza teatrul, are mult mai multe cunostinte decat Ria in domeniu si i-a demascat intentiile. Apoi, satui de atata competitie, se hotarasc sa devina aliati si sa faca acel lucru la care Cal Lightman s-ar astepta cel mai putin. Asa ca ies la bauta si incep sa joace “two lies and a truth”.

Eli e putin indragostit de Ria. Sau poate putin mai mult, din moment ce ar fi fost capabil sa renunte la promovare doar ca sa ramana impreuna cu Ria. Noroc ca Torres nu a fost atat de scorpie sa nu-i impartaseasca faptul ca, daca el renunta la promovare, ea nu ar face nici in ruptul capului acest lucru. Ori lui Torres nu ii place chiar atat de tare de Eli cum e el de aprins dupa ea, ori e dependenta de munca. M-am bucurat ca Eli a primit promovarea, lucra de mai mult timp la “The Lightman Group” si are si mai multe cunostinte si implicit, experienta. Merita mai mult decat Ria.  

Era prea frumos sa fie adevarat! Probabil ca trebuia sa ne asteptam ca imaginea cu Lightman - luand micul dejun linistit intr-un restaurant usor pretentios, servind un tip de mancare care reprezinta (asa cum spunea Emily) arta pentru stomac si ironizand chelnerii - sa nu dureze prea mult. M-am entuziasmat degeaba la gandul ca as putea sa-l vad pe Cal in ipostaze obisnuite, desfasurand activitati tipice pentru un om obisnuit, pus in situatii de zi cu zi. A fost doar linistea de dinaintea furtunii…

Pentru ca nu poate trece vreo zi in care lui Lightman sa nu i se intample ceva extraordinar. L-a mancat undeva sa cerceteze daca Dave este un partener demn de Gillian, desi este a nu stiu cata oara cand Foster il roaga sa stea departe si sa nu se mai implice in viata ei personala. Cal insa este incapabil sa ramana in pasivitate atunci cand e vorba de Gillian. As putea spune ca l-am inteles pana la un punct, dar sa te apuci sa faci un dosar pe care sa-l tii ascuns in propriul tau safe cu datele personale ale individului, e totusi cam mult.

Sunt dispusa sa recunosc ca in cazul de fata, grija exagerata a lui Cal a avut efecte benefice. The Lightman Group s-a mobilizat imediat ce situatia critica s-a produs si astfel au castigat timp important pentru a pune cap la cap toate piesele in puzzle-ul rapirii lui Dave. Situatia a fost destul de complicata si as putea spune ca de data asta au contat mai putin abilitatile lui Lightman de a descoperi minciunile. Ceea ce a facut diferenta de data asta a fost capacitatea lui de a juca teatru. Si capacitatea lui Dave de a disimula adevarul, din moment ce la sfarsit Cal isi inclina capul in fata lui Dave: “You are one hell of a liar!”.

Si-a dat seama imediat ca Dave l-a ucis pe Big Moon. Iar fiul, Little Moon, abia astepta sa-si razbune tatal. Asa ca lui Cal nu i-a ramas altceva de facut decat sa traga de timp pentru a-i castiga acestuia increderea si pentru a incropi o poveste care sa scoata pe altcineva vinovat pentru uciderea traficantului de droguri. Pana la urma il gaseste pe Harris (membru al gastii lui Little Moon) drept tap ispasitor. Si uite asa Dave scapa doar cu putina tortura de pericolul ce-l pastea. Pericol in care a fost varat fara voia lui, de catre fosta lui partenera in investigatii sub acoperire, Michelle, care s-a adaptat atat de bine la situatia pe care trebuia sa o investigheze, incat a uitat de propriile ei principii, a uitat cine este, ce trebuie sa faca, s-a indragostit de Big Moon si a ramas insarcinata cu copilul lui. Iar cand a venit vremea sa-l omoare, n-a mai putut.

Din cauza faptului ca acoperirea lui Dave a fost compromisa, acesta va trebui sa paraseasca definitiv orasul si sa se implice intr-o alta misiune sub acoperire, intr-o alta locatie. Desi o iubeste pe Gillian, nu vrea ca acesta sa-l urmeze. Gillian a fost foarte indurerata cand a aflat lucrul acesta, insa, chiar daca Dave ar fi vrut ca ea sa vina cu el, ma indoiesc ca Gillian ar fi lasat “The Lightman Group” si s-ar fi dus oriunde ar fi fost repartizat Dave. E prea buna in ceea ce face ca sa poata lasa totul in urma. Asa ca si daca Dave ar fi luat-o cu el, deznodamantul ar fi fost acelasi. Asa s-a ales doar cu o suferinta in dragoste si o lovitura in amorul propriu.

Dar a trecut repede peste asta. Episodul se termina in acelasi mod in care incepe. Cal ia masa cu Emily la acelasi restaurant, timp in care discuta despre jurnalul buncii (care s-a sinucis) si despre testul de paternitate pe care Cal l-a comandat cu ani in urma pentru a se convinge ca intr-adevar Emily e fiica lui. E om de stiinta, spune el, si datoria lui este sa verifice tot. Si pentru ca Emily e de parere ca va fi mereu singur din cauza faptului ca nu are incredere in nimeni, Cal tine mortis sa ii arate ca nu e nici pe departe singur: o vede pe Gillian luand masa de una singura pe terasa restaurantului si se duce sa o salute.

Pentru comentarii!

Un raport al Centrului de informare privind pedeapsa cu moartea sustine  ca fiecare executie costa statul american aproximativ 30 de milioane de dolari. Pedeapsa capitala nu este pronuntata in medie decat intr-un caz din trei, in timp ce o condamnare la moarte din 10 se finalizeaza cu o executie. Potrivit datelor oficiale oferite de Departamentul Justitiei, in 2009 au avut loc 40 de executii, in cele 10 state unde este permisa injectia letala, in timp ce in urma cu 10 ani, numarul infractorilor executati a fost de 98.

Condamnatul executat pentru rapirea si uciderea unui copil se numeste Jason Wilkie. Cal Lightman si Zoe au asistat la executia lui pentru ca este un caz special: a fost primul proces in care Lightman a fost chemat ca expert si care s-a soldat cu o condamnare. In plus, Zoe era avocatul acuzarii. Si Lightman s-a pronuntat in favoarea condamnarii lui. In ziua de astazi, dupa 17 ani, la executie, Cal citeste adevarul pe fata lui Jason. Si deja a incercat sa-I faca si pe ceilalti sa vada asta, era mult prea tarziu pentru a putea fi schimbat ceva. Episodul de saptamana asta ne arata ca, indiferent cat de mult timp avem la dispozitie pentru a hotari daca este necesara aplicarea unei pedepse cu urmari irevocabile, tot nu este de ajuns pentru a ne feri de comiterea unei greseli.

E adevarat ca in cazul acesta greseala nu a fost chiar atat de mare. Jason Wilkie a ucis acel copil, adevarul rostit in ultimele sale cuvinte se referea la faptul ca nu el a fost cel care l-a rapit si nici cel care a initiat comiterea faptei. Pentru ca nu a fost o crima intamplatoare, ci una cu o motivatie puternica in spate: Jason mai avea inca doi frati, unul pe nume  Kevin (instigatorul si autorul moral al faptei)  si altul care a decedat la o varsta frageda din cauza unei pneumonii. Tatal copiilor fusese concediat, nu a mai avut bani sa plateasca tratamentul baiatului, iar Kevin a crescut cu dorinta de a-si razbuna fratele. Si pe cine altcineva sa-si verse amarul decat pe cel care i-a concediat tatal?

Astfel incat i-a rapit familiei Sheridan unul dintre copii, si l-a pus pe Jason sa-l ucida. Dupa ce Jason a fost executat, dorinta de razbunare a lui Kevin, care acum a pierdut doi frati, in perceptia lui, din vina aceleiasi persoane , i-a mai rapit un copil familiei Sheridan cu intentia de a-l omori si pe acesta. De data asta insa nu i-a mers, Cal a fost dispus sa faca orice ca sa rezolve cazul: face pe nebunul pentru a se interna la sectia de psihiatrie unde se afla fost prietena a lui Jason si care i-a furnizat informatii pretioase despre criminal, isi risca contractul cu FBI-ul si bunul renume.

Pana in prezent, din cele 197 de state membre ONU, 58 continua sa execute condamnatii. Este vorba, in primul rand, de China, Iran, Arabia Saudita si Statele Unite. In lume exista aproximativ 10.000 de executii pe an, Iranul, Irakul, China, dar si in Arabia Saudita si Pakistanul, au 93 % din numarul total de executii. Japonia si Statele Unite, sunt si ele in mod constant aratate cu degetul. Se pare ca lucrurile nu vor mai sta mult timp asa insa, pentru ca in perioada de criza, unele state, mai ales americanii, opteaza pentru abolire din motive mai degraba economice decat ideologice 

Turneu ilegal de lupte, pariurile ilegale aferente, crime si miscari de eliberare nationala. De data asta, Cal Lightman si echipa lui au dat dovada de o coordonare iesita din comun.

Mai ales Ria a avut de luat niste decizii rapide si destul de riscante pentru ea, fara sa poata consulta pe nimeni: sterge imaginile cu Lightman dintr-un film ce constituia o proba, nu spune nimanui despre asta, nici macar lui Eli, hotaraste unilateral sa mearga in locul in care se afla si Lightman, (e adevarat ca s-a pregatit destul de bine si a adoptat rolul de luptatoare ce isi cauta noi partide ilegale) desi a banuit foarte bine ce facea Cal acolo si cat e de periculos. Mai mult decat atat, desi seful ii spune clar si raspicat ca nu se ocupa ea de caz, Ria face tot ce vrea.

Totusi, nici agentul Reynolds nu e de ignorat, si-a pus slujba in joc in momentul in care a intarziat analiza ADN a pielii ce se afla sub unghiile victimei, doar pentru a-i mai da putin timp lui Lightman pentru a descoperi cine este adevaratul criminal. Altfel, fara oamenii pe care i-a avut in jur, care au riscat destul de mult pentru el, ar fi putut sa o pateasca urat de data asta. Dar Cal e Cal, rezolva lucrurile de fiecare data.

A venit si vremea lui Gillian! Trebuia sa inceapa si ea sa se bucure mai mult de viata, era pacat ca o femeie frumoasa ca ea si un asa profesionist sa nu aiba in spate si o viata personala incitanta care sa o implineasca, nu-i asa? Ce-i drept, din noua ei relatie nu au rezultat doar nopti pline, flori, mici cadouri si fluturasii in stomac aferenti, ci si un nor negru de indoiala.

Dar s-a risipit repede, pentru ca Gillian a stiut sa trateze problema cu calm si a preferat sa se informeze temeinic in prealabil, in loc sa actioneze fara sa cunoasca toate datele problemei. Si foarte bine a facut, pentru ca (asa cum se intampla de obicei) aparentele nu indicau situatia reala. Ma bucur ca noua ei relatie nu este una complicata si ca lucrurile s-au rezolvat in final, ca partenerul ei are o viata profesionala la fel de palpitanta ca a ei, ca o apreciaza si o pretuieste la adevarata ei valoare. Pana se lamureste si Cal Lightman cu privire la persoana cu care isi va petrece restul vietii, nu strica putina distractie pentru Gillian.

]]> http://www.tvblog.ro/lie-to-me-2x18-headlock/feed/ 11 http://www.tvblog.ro/lie-to-me-2x17-bullet-bump/ http://www.tvblog.ro/lie-to-me-2x17-bullet-bump/#comments Mon, 09 Aug 2010 07:45:22 +0000 rodik_n http://www.tvblog.ro/?p=67667 Dă-i o notă: Note: There is a rating embedded within this post, please visit this post to rate it.

Îmi place de Melissa George, actriţa care o interpretează pe Clara Musso. A mai aparut şi în sezonul 5 din Grey’s Anatomy şi ţin minte că lumea n-a prea indrăgit-o, mie însă mi-a părut rău când n-am mai văzut-o. A adus o gură de aer proaspăt pe parcursul a 3 episoade în Lie to Me şi a avut un personaj interesant: o femeie suavă, frumoasă, stăpână pe sine care a fost capabilă să-l intrige până şi pe Lightman. 

Acum însă a venit vremea să-şi ia tălpăşiţa şi din acest serial. Odată cu rezolvarea acestui caz, a fost nevoită să renunţe la calitatea de acţionar majoritar la “The Lightman Group”. În plan personal, are atât de câştigat, cât şi de pierdut in urma acestui lucru. Partea bună este că, dupa ce a fost pusă sub acuzare pentru uciderea propriului soţ şi după ce a descoperit că era principalul donator pentru o campanie electorală în care staff-ul era implicat în tot felul de nelegalităţi muşamalizate, are acum ocazia să se izoleze de toate astea  şi să se ocupe numai de administrarea averii colosale pe care a moştenit-o. Partea proastă este ca pierde compania unor oameni foarte valoroşi şi plăcuţi, cum sunt Gillian,  Cal & Co. 

Oricum, s-au despărţit în condiţii foarte civilizate şi frumoase. Probabil că aşa se întâmplă mereu într-o relaţie în care ambele părţi au ceva de câştigat. The Lightman Group se menţine încă pe linia de plutire datorită banilor Clarei, iar Clara a avut ocazia să participle la câteva cazuri şi să dobândească informaţii foarte utile despre comportamentul oamenilor, de care avea mare nevoie dacă vrea să se mai afle mult timp la conducerea unor afaceri de ordinul milioanelor de dolari. Îmi place faptul că scenariştii sunt realişti şi că au facut ca The Lightman Group să o ducă mai rău cu banii în perioada asta, că trebuie să mai facă şi compromisuri şi că nu ne arată firma ca pe o mare afacere prosperă, în care toţi stau liniştiţi şi plutesc pe o mare de bani datorita geniului lui Cal. 

Din păcate, Cal experimenteaza “emotional wildfire” de fiecare dată când vine vorba de Emily. De data asta, Eli este nefericitul care incasează un pumn în ficat total nemeritat. Ca dovadă a faptului că expresia “nicio fapta bună nu rămâne nepedepsită” este foarte adevarată. Ce-i drept că nu mă aşteptam de la Emily, care este o adolescentă foarte isteaţă şi matură, să interpreteze atât de greşit grija şi afecţiunea lui Locker faţă de ea. Cum a reacţionat ea e una, dar ce-a facut ta-su e cu atat mai surprinzător, pentru că el nu mai are scuza vârstei fragede şi a lipsei de experienţă. Dar şi-a dres greşelile în final, cerându-şi scuze, ce-i drept la insistenţele lui Emily, care a ştiut să gestioneze situaţia delicată în care s-a bagat şi din pacate i-a târât şi pe alţii alături de ea.

„You gotta let her find her own way. That’s part of being a parent. Unfortunately…”

 Mulţi minori delincvenţi în episodul ăsta! Din păcate, în această categorie intră şi sora Riei Torres, pe care abia abia acum aflăm că o are. Darămite că se mai află şi într-un centru de detenţie pentru minori. Pe lângă faptul că se vede nevoită a-şi aduce sora certată cu legea în atenţia şefului ei, Ria mai are de traversat un obstacol: să încerce să-şi „citească” sora. Lucru care nu îi reuşeşte.

 Atunci când e vorba de persoane la care ţinem, indiferent că sunt relaţii bazate pe afecţiune sau, din contră, când lipsa de încredere este dominantă, dar suntem totuşi legaţi de oamenii respectivi, nu mai putem fi obiectivi. Culmea este că, deşi Ria îşi iubeşte sora foarte mult, nu o priveşte ca pe o persoana care ar fi evoluat altfel dacă ar fi trăit într-un mediu care să-i favorizeze dezvoltarea, ci ca pe o persoană la care trebuie să te aştepţi la ce-i mai rău. Şi aici, atât Cal cât şi Gillian au încercat să-i deschidă ochii, pentru că avea o atitudine faţă de sora ei care o îndepărta şi mai mult de aceasta.

Cum spuneam, implicarea emoţională o orbeşte pe Ria. Ea nu mai este capabilă să interpreteze corect gesturile surorii ei, ci le dă o semnificaţie care nu au legătură cu realitatea. E drept că toate împrejurările sunt de partea Riei: copila era totuşi o infractoare, a crescut într-un mediu violent, a avut prieteni infractori şi minţea în mod curent. Dar să pleci de la premisa asta nu te ajută neapărat când vrei să stabileşti o legătură cu un om.

Şi uite aşa vedem şi noi ce înseamnă o terapie de grup neconvenţională. Pe lângă asta, având în vedere specificul personajelor, am asistat la un limbaj pe care nu l-am mai întâlnit niciodată în Lie to Me. Cel mai mult mi-a placut schimbul de replici dintre Gillian şi una dintre fete, atunci când Gillian (cu faţa vânătă de la bătaia încasată cu o seară înainte la ea acasă) îi promite că, dacă îi spune tot ce ştie, Gillian o va proteja. La care fata se uită în zeflemea la Gillian, şi, foarte realist, îi răspunde: „Look at your face, bitch! You can’t even protect yourself!” Sau schimbul de replici din final dintre Ria şi sora ei: Ria: „Go get smart.” Şi răspunsul frust: „I’m already smart, bitch!”

Ultimul lucru: loialitatea faţă de un prieten este unul dintre cele opt motive pentru care oamenii mint, conform spuselor lui Paul Ekman. Şi este unul din puţinele motive de minciună care nu atrage dispreţul celor din jur, din contră, este aducător de respect 

Everyone is your enemy. That is Post Traumatic Stress Disorder.

Vă mai aduceţi aminte de citatul cu care începea “The Hurt Locker?”. Îi aparţinea lui Chris Hedges şi suna cam aşa: “The rush of battle is often a potent and lethal addiction, for war is a drug.” Am amintit de filmul câştigător al premiului Oscar de anul acesta pentru că, în mare, este construit pe aceeaşi idee ca şi “React to contact”: discrepanţa dintre cum pleacă un om (perfect sănătos din punct de vedere mental) în Iraq şi cum  se întoarce de acolo (în cazul în care se mai întoarce).

Sergentul Turley, la 6 luni de la întoarcerea din misiune, nu reuşeşte să se mai adapteze în familie şi în societate. Deşi este un soldat valoros, decorat pentru faptul că a treuşit să-şi salveze 14 colegi în timpul unui atac, nu reuşeşte să separe viaţa profesională de viaţa privată, are impresia că este urmărit şi că cineva încearcă să-l omoare. Această continuă stare de tensiune în care se află îl aduce aproape de a-şi împuşca accidental propriul copil. Comportamentul lui seamănă izbitor de mult cu al lui William James, din The Hurt Locker, care manifesta o stăpânire de sine şi un sânge rece demne de invidiat în momentul în care dezamorsa bombe, însă întors acasă la soţie şi la copil, s-a pierdut total într-un supermarket în faţa unui stand întreg cu cereale pentru micul dejun, dându-şi seama că acea viaţă nu îl reprezintă, că nu are nimic în comun cu ea şi că abia aştepta să se întoarcă în Iraq, la bombele lui.

Deşi i-au fost prescrise pastile şi a făcut psihoterapie, sergentul Turley nu a reuşi să-şi revină. Şi nu şi-au dat seama ce era în neregulă cu el până când nu l-au băgat într-un aparat care înregistra ce se întâmplă în creierul lui când priveşte, timp de o zecime de secundă anumitze fotografii pe un ecran. Şi aşa au observat că la nivelul neuronilor, acolo unde se nasc emoţiile, sergentul interpreta o figură neutră, ca fiind ostilă. Vă daţi seama cam cum reacţiona la o figură ameninţătoare. Lucrul ăsta i-a fost tare util pe front, dar l-a dat peste cap în viaţa de zi cu zi.

Pentru comentarii.

“You know, a room like this in our house could have saved our marriage!”

Lightman, când nu are probleme, şi le creează! Deşi a trecut destul de mult timp de la separarea de Zoe, deşi ambii întreţin relaţii civilizate, deşi au schimburi de replici pline de umor, farmec şi ironie, deşi colaborează frumos pe plan profesional şi personal, Cal încă nu s-a detaşat total trecut. Poate că nici Zoe, dar nu ea face obiectul analizei noastre. Din propriile lui afirmaţii, Zoe este femeia pe care la un moment dat a iubit-o mai mult decât orice pe lumea asta si mama fiicei lui. Iar peste un astfel de lucru nu poţi să treci ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Mergi mai departe pentru că trebuie, nu şi pentru că vrei. Nasol de Gillian, totuşi. 

Zoe este deci motivul pentru care The Lightman Group se implică în rezolvarea cazului. Şi uite aşa vedem cum se poartă Lightman ca martor expert într-un proces: nonşalant, dezinvolt, sfidător pe alocuri. Nu se supără, nu se atacă şi nu se lasă intimidat de încercarea lui Zoe de aduce în atenţia juraţilor faptul că ştiinţa lui e plină de puncte vulnerabile şi că nu de puţine ori în cariera lui a greşit. 

Ceea ce eu nu am înţeles însă este de ce a trebuit ca Gillian să înveţe martorii cum să se poarte în sala de judecată. Din momet ce Lightman a fost chemat ca expert, atitudinea lui trebuia sa fie una total neimplicată, să raspundă la întrebările formulate de apărătorii ambelor părţi adverse şi să se menţină obiectiv. În nici un caz să se apuce să audieze martori în propria firmă şi mai ales să le dea sfaturi despre cum să influenţeze juraţii. Sau să o pună pe Ria să studieze juraţii atât în grup cât şi individual. Mai ales ca tocmai Cal a fost cel care a afirmat în instanţă: “No one can tell the whole truth, your honor. It’s subjective. It’s filtered by our own experiences.” Şi aşa procesul cu juraţi este unul viciat din start, dar dacă mai lucrează şi un psiholog cu martorii, crescându-le puterea de influenţare, numai proces echitabil nu mai e acela.

Ria şi Eli mi-au plăcut la nebunie! Dulce foc curiozitatea lui Locker care a început să se teamă că i se dublează concurenţa. Nu au avut rol important în ceea ce priveşte cazul, mai mult au stat în rândul publicului să privească procesul şi cum am mai spus, să studieze atent juraţii, dar şi-au spălat păcatele cu micile tatonări legate de viaţa privată şi de războiul dintre dorinţa lui Eli de a afla cât mai multe detalii pentru a-şi satisface fanteziile şi dorinţa Riei de a se menţine cât mai discretă. Draguţ schimbul de replici. 

Şi apropo de schimb de replici, a mai spus Cal un lucru uşor îndoielnic: că poţi să iubeşti o persoană şi să o omori. Sau să pui să fie omorâtă. Poate, dacă nu eşti normal la cap. Altfel, mă îndoiesc că poţi lua viaţa unei persoane pe care o iubeşti (neluând în calcul situaţiile extreme de genul suferinţă atroce cauzată de o boală care nu oferă şanse de vindecare şi alte lucruri de genul ăsta). Mi-a plăcut clienta lui Zoe pentru că e perspicace şi sinceră; a sesizat asemănarea dintre ea şi Lightman şi i-a spus-o: amândoi s-au căsătorit cu cineva aflat mai presus de condiţia lor. Şi dacă a avut vreo curiozitate despre Lightman şi-a satisfăcut-o. Aproape că a fost supus şi el la un interogatoriu despre femeile din viaţa lui şi răspunsul la acest interogatoriu m-a făcut să afirm la începutul recenziei: „Nasol de Gillian”!

Look, since we’re so close, that makes you –scientifically speaking, of course- my blind spot. Which you well know.

 All fanatics wash their hands of the blood of the innocents in the name of the cause.

În ciuda cazului foarte complex al episodului (şi nu cred că ne-a fost dat să vedem ceva mai încâlcit de atât în Lie to Me), a subiectului generos (terorismul), a excesului de personaje, lucrul care s-a vrut a fi prezentat a fost relaţia dintre Gillian şi Cal. Cazul, povestea, subiectul, totul a fost subsidiar, creat pentru a justifica legătura dintre personajele principale.

Aşa încât şi eu am să povestesc despre caz repede – repede, şi apoi mă întorc la lucrul despre care vreau să vorbesc cu adevărat. Jimmy Doyle, membru cunoscut al unei organizaţii teroriste, a fost „citit” de Lightman în anul 2003, pe vremea când acesta era agent sub acoperire la Pentagon. Ca atare, membrii FBI au considerat că e cazul să-l lichideze, numai că, în infinita lor înţelepciune, i-au ucis soţia şi fiica, Jimmy Doyle scăpând teafăr şi nevătămat. Pentagonul a muşamalizat cazul, doar nu era să facă o declaraţie publică în care să aducă lumii la cunoştinţă cât sunt de incompetenţi. În momentul în care Henry Andrews (şeful lui Lightman la Pentagon, cel care a autorizat misiunea) moare într-un atentat cu bombă chiar pe strada pe care se afla sediul „The Lightman Group”, 7 ani mai târziu, adică în prezent, toată lumea a crezut că a fost opera lui Jimmy Doyle care s-a întors pentru a se răzbuna. De fapt, totul a fost pus la cale de un superior (cu numele de cod „Fynch”), care a încercat să lichideze toate persoanele care aveau cunoştinţă măcar o fărâmă din ceea ce s-a întâmplat acolo cu adevărat, pentru a curăţa „mizeria” creată.

Acum, înapoi la Gillian şi Cal. S-au cunoscut în martie 2003, pe vremea când amândoi lucrau la Pentagon. Cal Lightman era agent sub acoperire in Departamentul de Informaţii, Gillian era psiholog. Cal a fost cel care a acordat FBI-ului scuza necesară ca să-l lichideze pe Doyle. În momentul în care a aflat deznodământul misiunii, s-a simţit vinovat pentru moartea femeii şi a fetiţei. Pentagonul l-a trimis la psiholog nu pentru a-l ajuta să treacă peste vina ce şi-o imputa, ci pentru a avea uneltele necesare cu care să-l discrediteze în cazul în care Lightman (a cărui moralitate era bine cunoscută) s-ar fi hotărât să ciripească.

Gillian era cea care trebuia să-i facă evaluarea psihică. Discuţiile dintre ei au fost sarea şi piperul episodului. Abilă, Gillian reuşeşte să-i contureze profilul psihologic şi să-l facă să renunţe la dorinţa de a povesti public ce s-a întâmplat. Cu ocazia asta, aflăm ceva lucruri în plus despre Cal: şi-a dorit să lucreze în serviciul contra terorismului pentru că ştia că puterea unui terorist rezidă în teama celor inocenţi. Si pentru că terorismul aduce cu el întotdeauna daune colaterale, exact acei inocenţi despre care vorbeam, a vrut să le ştirbească această putere.

Gillian: „Are you sure he’s a terrorist?”

Cal: “Oh, yeah, yeah. Even more so, now that we killed his family…”

Revenind în prezent, Cal simte că Gillian îi ascunde ceva. M-a impresionat faptul că i-a spus că oricare ar fi lucrul pe care îl ascunde, el a iertat-o deja. Gillian se menţine însă fermă pe poziţie şi minte în continuare pentru că îi cunoaşte caracterul şi vrea să îl protejeze. Când în sfârşit pune lucrurile cap la cap, Cal are marea revelaţie: Gillian e capabilă să îl mintă, dacă simte că este în interesul lui acest lucru. Cu alte cuvinte, dacă simte că trebuie să-l protejeze pe Cal de el însuşi. Şi uite aşa se mai adună câteva pietricele care să consolideze podul dintre ei.

Lucru pe care Cal îl regretă? Faptul că în trecut a crezut sincer că singurul mod în care te poţi lupta cu terorismul este să lupţi ca un terorist. Este de părere că a greşit. Eu n-as putea să spun dacă greşeşte acum sau a greşit în gândirea de atunci. Da, sigur, să răspunzi la violenţă cu violenţă nu este o soluţie, dar în materie de terorism, ai oare altă opţiune?

Good chess players think five moves ahead. Great chess players think one move ahead, but it’s always the right move.

Lie to me is back! Cu o nouă provocare pentru Cal Lightman: să descopere adevărul în expresiile faciale ale unei persoane ce manifestă tulburări de afectivitate, de comportament şi de caracter. Studiul nostru de caz de săptămâna asta este un psihopat şi un criminal, cu alte cuvinte.

Dar nu orice fel de criminal. Unul care ascultă muzică clasică, cu un coeficient de inteligenţă mult peste medie, care priveşte crima ca pe un joc, care este student la Psihologie şi care şi-a scris lucrarea de disertaţie pe tema adaptivităţii răbdării umane. Unul care, pentru o scurtă perioadă de timp, îl păcăleşte pe Lightman. Şi ca să ne lămurim definitiv asupra caracterului lui, către sfârşitul episodului, psihopatul nostru recunoşte că, la vârsta de 5 ani, nu şi-a împins sora care nu ştia să înoate în piscină, dar a privit fascinat cum se îneacă pentru că îşi dorea bicicleta ei.

Martin Walker şi Cal Lightman  văd lucrurile diferit. Martin este înarmat cu multă răbdare, lucru care îl face să fie foarte atent şi să nu greşească. Lui Cal însă îi place să grăbească lucrurile, să provoace oamenii, să nu îi lase să rămână în pasivitate, pentru că ştie că aşa se comit greşelile. Răbdarea este supraestimată în opinia lui. Ca un adevărat prădător însă, psihopatului nostru îi place să îşi verifice mereu teritoriul, lăsând urme pe care Lightman a fost foarte atent să le culeagă.

Ria ar fi putut să o păţească tare urât. Martin a reuşit ceea ce n-a mai reuşit nimeni: să o păcălească într-atât de tare încât să o facă să accepte să stea de vorbă cu el cu uşurinţă şi lejeritate, să accepte o invitaţie la un concert, să vrea să fie prietena unui astfel de om. Îmi inchipui că acest lucru i-a zdruncinat serios încrederea în ea. Însă a mai învăţat un lucru: că sunt oameni care îţi intră în graţii doar pentru faptul că îţi dau senzaţia că sunt singurii care te înţeleg şi te ascultă cu adevărat. Că un criminal poate să aibă o personalitate foarte plăcută dacă e în interesul lui acest lucru.

Pe final, mai am de adăugat un singur lucru: este prima oară dupa mai bine de 20 de episoade când Paul Ekman ne-a furnizat o informaţie esenţială: aceea că fără o miză importantă pentru cel studiat, nu ai cum să îl prinzi minţind. Oamenii se trădează atunci când ştiu că au ceva important de pierdut. Cel mai adesea, acest lucru este libertatea sau opinia celor din jur. Atunci când ştii că rişti să fii tras la răspundere şi să suferi consecinţe negative importante sau că cei din jur, la care ţii, îţi vor cunoaşte adevărata personalitate, atunci clachezi. Exact când ar trebui să fii perfect stăpân pe situaţie, exact atunci nu o poţi face…