Pentru comentarii!

Promo:
Vezi ultimele noutati video legate de serialul tau preferat aici

Pentru comentarii!

Pentru comentarii.

Training day. Fara Denzel, ca e in concediu.

Am facut cunostinta cu primul gardian din grupul disparutilor si parca am avut un episod bunicel.

Guy Hastings este primul gardian care reapare si o face tocmai in incinta inchisorii, la fel cum a reaparut si Sylvane. Coincidenta? Nu cred. Si ma bucur ca in sfarsit am aflat ceva. Dar cu ce misiune a venit el? Trebuia neaparat sa-l prinda pe Tommy Madsen. Dupa cum spune si Hauser, putem presupune ca Madsen s-a abatut de la misiunea primita si s-a despartit de “grup” sau ca pur si simplu s-a pierdut de ei. As inclina catre prima varianta. Dar ce e mai important e ca aflam cateva detalii despre ce s-a intamplat in noaptea disparitiei: ceata misterioasa, cum a aflat ca familia sa a murit din si ca ei (gardienii) si detinutii sunt contaminati, ajungand astfel la infirmerie si trezindu-se… in prezent. Sau cel putin asa insinueaza cand ii reproseaza lui Ray Archer ca el a apucat sa-si traiasca viata. Partea cu familiile moarte nu este adevarata, deci cineva s-a chinuit sa mute familiile gardienilor de pe insula inainte de marea disparitie. Sper sa aflam cine si cu ce scop.

Si cam asta ar fi partea interesanta a episodului. Imaginile din ’60 ne ajuta sa mai aflam cate ceva despre ce se petrecea in inchisoare si ca Ray Archer este fratele lui Tommy Madsen, el chiar stiind de reintoarcerea lui Tommy si refuzand postul oferit de Hauser in urma cu 16 ani. Sa intelegem ca Tommy s-a intors de mai multa vreme sau Hauser doar voia sa se pregateasca din timp? Si daca tot vorbim de Hauser, cu cine vorbea la misteriosul telefon rosu si de ce insista sa afle despre posibile fenomene seismice la momentul aparitiei lui Hastings? Daca intreba despre asa ceva, sa cada teoria criogenarii? Mult prea multe intrebari…

Si acum, teoria conspiratiei. Dupa cum se mentioneaza in ancheta, Hastings a fost stationat in Coreea inainte de a ajunge la Alcatraz ca gardian. Anterior, cand am facut cunostinta cu Tommy Madsen, in cartulia lui Soto scria ca si el a fost stationat in Coreea. Coincidenta? Vom vedea. Sa ma avant sa spun ca e posibil ca cei doi sa se cunoasca de acolo? Si de ce lucrurile gardienilor au fost date familiei, in timp ce ale detinutilor au ramas trantite in pivnita insulei?

In rest, slabut tare pe partea de ancheta. Rebecca mi-a zgariat retina atunci cand a pus mana pe bucata aia de perete fix unde era urma de sange. Adio amprente & stuff. Sa nu mai zic de fiica lui Hastings si cum dona ea lucrurile tatalui sau primul strain care se lauda ca scrie o carte despre inchisoare.

Cam atat momentan. Am mai inaintat putin cu povestea, dar pe mine ma interesa mai mult sa aflu ce e cu usa aia secreta de sub inchisoare. Cred ca mi-am schimbat teoria de saptamana trecuta si dupa usa era doar dr Lucy care isi facea experimente de “reprogramare”. In concluzie, sa zicem ca a fost un episod acceptabil. 4/5, pentru incurajare.

Pentru comentarii!

Încep, dragii mei, să vizionez al patrulea sezon din “Being Human”… UK, desigur, cu inima strânsă. Recunosc, cu lacrimi în ochi (nu, nu glumesc) că după moartea lui Mitchell, personajul pentru care mă uitam cu religiozitate la acest serial, toată pofta de viaţă şi de seriale mi se stinsese. Aşa că doar TV Blog e de vină că m-a silit, prin existenţa acestor comentarii, să urmăresc serialul în continuare… DAR MERITĂ, fraţilor!

Londra, 2037. Într-un adăpost subteran, rezistenţa oamenilor află, pe calea undelor radio, de la un glas… familiar, că oraşul New York a picat pe mâna vampirilor şi că rezistenţa a fost zdrobită. O copilă cu chipul înlăcrimat exclamă: “This wasn’t supposed to happen”! Desigur, analogia cu filmul “Terminator” nu putea scăpa nimănui.

Dar… să revenim la oile noastre şi în zilele noastre. În binecunoscuta, deja, casă a eroilor noştri, George păzeşte intrarea cu o ţeapă în mână şi alături de el este Annie. Nina a picat şi ea pradă vampirilor. Bun, un personaj în minus, pentru că, efectiv, mă scotea din minţi. A fost interesantă când a apărut în serial, o doctoriţă nevrotico-isterică, menită să-i facă bietului George viaţa şi mai mizerabilă decât era deja, dar apoi nu i-am mai văzut rolul. Good riddance. Dar, pentru că suntem, nu-i aşa, la sezonul 4, şi dacă inclusiv în “Underworld” tipa aia cool din rolul principal se trezeşte cu un plod pe cap, Being Human trebuia să păstreze tendinţa şi băgă în ecuaţie copilul lui George şi al Ninei, ca orice “bildung….fantasy” care se respectă. Desigur, fetiţa e o miză importantă a acestui sezon, deoarece toată lumea aleargă cu limba scoasă după vampirii care vor să o ucidă. Lupuşorul Tom îi dă de ştire tăticului George că poliţaiul vampir Griffin îi poartă sâmbetele fetiţei sale. Desigur, se lasă cu un măcel… ca-n “Being Human”. Nimic nou la acest capitol.

Uitati-va la mine... Sunt rau si trist...

În cealaltă partea a oraşului, descoperim că mai trăieşte un trio pestriţ, asemănător protagoniştilor iniţiali ai serialului: fantoma Pearl, vampirul Hal şi bătrânul vârcolac Leo… care e cu un picior în groapă şi pe care următoarea transformare pe lună plină riscă să-l bage cu totul sub pământ. Probabil că aceasta este încercarea realizatorilor de a umple imensul gol lăsat de Mitchell în serial. Dinamica relaţiei dintre cei trei este asemănătoare celei a protagoniştilor iniţiali. Hal se ascunde de lume, în braţele lui Pearl, aceasta vede în el întreaga sa lume, iar Leo… ei bine, dacă moare, îi lasă pe drumuri pe cei doi (deoarece el e proprietarul casei în care stau) şi Pearl riscă să dispară cu totul ca urmare a pierderii căminului său. Rămâne de văzut care dintre ei va rămâne în episoadele următoare, dar eu pun banii pe Hal. Pare suficient de “băiat frumos şi torturat de trecut casre vrea neapărat să pară periculos” ca să nu fie el tentativa de înlocuire a lui Mitchell. Dar îi voi da o şansă, deşi am pus deja ochii pe “vampirul meu” în acest sezon… and it ain’t Hal!

Looking cool!

Faceţi cunoştinţă cu vampirul Cutler! Avem un nou villain adevărat, reprezentantul noii generaţii de vampiri, cei care se ridică împotriva vechilor structuri, care zâmbesc dispreţuitor când “garda veche” (din care face parte şi Griffith) vrea să ridice împotriva omenirii… arbalete şi săbii. Acesta susţine că liderii vampirilor sunt anacronici, nu mai înţeleg lumea aşa cum este ea astăzi şi propune purtarea unui război modern, care să le pună vampirilor lumea pe tavă. Jos istoria, trăiască viitorul! Şi hello… Cutler, baby! Pare să fie a real bad ass.

Urmează să urmărim felul în care va fi recepţionată această punte, deoarece, ţineţi minte: după finalul celui de-al patrulea sezon, după Aidan Turner (Mitchell) şi Sinead Keenan (Nina), şi Russell Tovey (George) îşi va încheia colaborarea cu realizatorii serialului pentru a se concentra asupra altui proiect. Iar rolul său în serial… se încheie aici.

Dean walks into a bar…

Chiar asa, ori de cate ori Dean intra intr-un bar, ceva trebuie sa se intample. De data aceasta Dean intra intr-un bar si iese tatic! Pe scurt, acesta  este subiectul acestui episod! Dar sa o luam cu inceputul! Dupa incursiunea in trecut facuta de Dean in episodul precedent, urmeaza un alt episod interesant cu un monstru la prima aparitie in show, dar care are si el radacini adanci infipte in legende foarte vechi.

Avem parte de Amazoane si de o scena de sex fierbinte pe  AC/DC  ! Si nu avem parte de amazoanele pe care le-am vazut in Xena sau de care am citit in copilarie, desi au pastrat cat de cat partea cu taiatul membrelor, numai ca i-au dat o intorsatura destul de bolnava. Amazoanele moderne sunt la fel de puternice si de crude ca cele din legende, dar au o capacitate de procreare de-a dreptul uimitoare.

Sunt foarte interesate de one night stand-uri si de barbatii cat de cat realizati social, si au nevoie de la acestia doar de materialul genetic al lor. Din momentul in care actul sexual se consuma si consecintele sunt vizibile, barbatul devine inutil iar cea care trebuie sa-l elimine este chiar fiica acestuia. Acum am ramas si eu cu o nelamurire si sper ca cineva sa ma lamureasca. Ce s-ar fi  intamplat daca copilul nascut ar fi fost baietel si nu fetita? Ar fi fost ucis de la nastere? Pacat ca scenaristii nu au dat un raspuns la aceasta intrebare…

Jenna din The Vampire Diaries s-a mutat in Supernatural. Aici este femeia puternica, independenta si frumoasa care il agata pe Dean Winchester intr-un bar si cu care petrece o noapte de neuitat (cel putin Dean nu cred ca va uita prea curand aceasta noapte si nu neaparat pentru performantele sexuale deosebite)! Daca ar fi sa te iei dupa aparente, Dean pare sa aiba materialul genetic perfect: frumos de pica este, amuzant este, inteligent este, ii sta bine la costum, este bancher si realizat din punct de vedere social. Normal ca Lydia il alege ca tatal fetitei ei.

Din nefericire pentru ea, nu a auzit pana acum proverbul nu judeca o carte dupa coperta, din moment ce doar cateva dintre epitetele de mai sus i se potrivesc lui Dean. Avea mai multe sanse sa-si gaseasca partenerul potrivit pe internet . Partea cu meseria si statutul social nu se prea potriveste cu realitatea si asta devine o problema cand meseria reala a lui Dean este aceea de vanator de monstri. Asa ca in mai putin de 72 de ore avem o mini Winchester care pateste cam tot ce patesc Winchesterii de la inceputul serialului: moare. Dar in cazul ei, sa speram ca moartea nu e temporara!

Episodul nu a fost decat un pretext de a cunoaste mai bine relatia curenta dintre frati si mai ales starea in care se afla acestia. Dean il simte pe Bobby peste tot iar Sam incearca sa-i taie lui Dean speranta ca Bobby a ales sa fie fantoma. Aflam cu ocazia aceasta ca cei doi frati i-au ars trupul lui Bobby  si ca Dean a ales sa-i pastreze vie amintirea lui Bobby intr-un mod original.

Imi place felul in care scenaristii se joaca cu mintea noastra si a Winchesterilor. Singurul care pare sa vada semnele ca Bobby este fantoma este Dean, dar acelasi Dean are o problema din ce in ce mai mare cu alcoolul si nu este delov credibil. Sam nu poate sa aiba incredere in fratele sau si atata vreme cat nu vede si acesta semnele ca Bobby este fantoma, nici noi nu putem fi siguri ca scenaristii nu se joaca cu mintea lui Dean, care este din ce in ce mai depresiv.

Episodul acesta ne prezinta un Dean mai slab decat fratele sau, care nu poate sau nu vrea sa ajunga sa-si ucida fiica, chiar daca stie foarte bine cine este si ce poate deveni. Ii da Emmei aceeasi sansa pe care i-a dat-o si baiatului lui Amy: posibilitatea sa plece fara sa ucida. Din pacate, Sam nu are de unde sa stie ca Dean l-a lasat in viata pe fiul lui Amy asa ca o ucide pe Emma fara sa-i dea sansa sa aleaga o alta viata.

Nu mi-a placut Emma si nu sunt suparata ca au ucis-o dar mi-a parut rau de felul in care s-a intamplat. A parut ca si cum Sam ar fi vrut sa se razbune pe Dean pentru moartea lui Amy. Poate ca a fost si o lectie la mijloc dar tind sa cred ca nu acesta este totusi motivul principal. Stia ca la un moment dat Emma tot trebuia sa ucida si ca Dean era primul pe lista, asa ca a ales sa-si ucida nepoata ca sa-si salveze fratele.

Si mai stia ca Dean nu mai are dorinta sa traiasca, asa ca nu putea pe acesta ca nu se va lasa ucis. Tocmai de aceea il si roaga in finalul episodului sa lupte in continuare. Pentru ca la urma urmei, sunt singuri pe lume. Singuri impotriva tuturor!

Pentru comentarii.

Dude, ti-ai luat permisul la Arges?

Un hot care jefuia cutii de valori, sfaturi pentru barbieritul perfect, inca o imprimanta candidata la titlul de “cea mai rapida din lume” si o usa misterioasa. Am uitat ceva?

Meh, iar am fugarit un fost puscarias cu ajutorul instructiunilor magice din cartea lui Soto pentru a ajunge la lingurita saptamanala de mister. Macar Soto n-a zis direct “scrie in cartea mea”, tot e un progres.

Cal Sweeney, prizonierul #2112 obisnuia sa jefuiasca banci, alegand doar cutiile de valori. De ce? Pentru ca nu intrau sub incidenta legilor federale si scapa cu o pedeapsa mai usoara. Ocupandu-se de contrabanda in inchisoare, este pacalit de protejatul sau printr-o schema destul de ingenioasa si ajunge la carcera, astfel terminandu-se si “sefia” sa. In prezent, isi reia vechile activitati, dar acum nu ezita sa omoare pentru a-si atinge scopul. Cred ca jefuirea primelor banci a fost la deruta, scopul final fiind acea cheie misterioasa, asemanatoare cu cea furata de Sylvane. Dar cine il dirija din umbra? Cat despre partea cu vizitele facute la domiciliu, cred ca era interesat de povestile lor de familie pentru ca el nu mai avea nicio amintire de la familia sa.

Marea serata a lui Tiller ne-a demonstrat ca dr Beauregard e un libidinos, iar dr Banerjee avea planuri mari cu bietele creierase ale detinutilor. Nah, ce-mi sunt niste soricei si niste detinuti? Tot aia, restul sunt detalii! Si ce fata a facut Tiller cand si-a vazut cadoul… macar l-a folosit din plin cateva minute mai tarziu.

Cea mai interesanta parte a episodului e finalul. Hauser isi viziteaza geek squad-ul (da, are si din asta) si le aduce o a doua cheie de analizat, recunoscand ca nu stie ce anume fac. Analiza lor le arata ca au fost taiate cu laser, tehnologie ce nu exista in anii ’60. Interesant e ca Hauser insinueaza ca prizonierii au calatorit in timp. Si inapoi in anii ’60, directorul James il duce pe protejatul antipatic (cum naiba il cheama?) sa viziteze un misterios “vizitator” din subsolul inchisorii, inchis dupa o usa imensa ce se descuie cu acele doua chei. Cine cred ca e dupa usa? Ia sa vedem: The Hulk, Pennywise, The Smoke Monster, Predalien sau un inorog mutant. Mai adaug pe parcurs.

Retarditatile episodului: oh, de unde oare sa incep? Chiar nu exista alte crime in San Francisco, toate sunt facute de fosti prizonieri din AZ? Orice se anunta, Soto identifica faptasul in doua minute! Cat despre marea evadare din banca, a fost interesanta cand am vazut-o in Inside Man, a doua oara e plictisitoare. Iar tipa de la florarie si imprimanta ei super-mega-laser… nici nu incep! Si cea mai mare idiotenie: ce fel de banca e aia in care se poate patrunde atat de usor? Cred ca e raiul hotilor in San Francisco!

M-au prostit si saptamana asta, de aceasta data cu usa aia misterioasa. Si cu aceasta ocazie, il adaug pe lista de mai sus si pe The Cryptkeeper. Poate ne spune o poveste mai buna

”I’m not ready to die today.” – Olivia

Pornind de la posibilitatea transpunerii în viitor, episodul de săptămâna aceasta prezintă într-un mod interesant povestea unei persoane aflate într-o situaţie pe care Olivia o poate înţelege. O perspectivă mai întunecată ca de obicei, o nouă ocazie de a pregăti evenimentele viitoare.

Afectată de viziunile sumbre despre viitor, Emily Mallum este într-o continuă fugă către normalitate. Poate că viziunile ar fi putea fi controlate într-un fel sau altfel, dar problema cea mare este legată de încercarea celor de la Massive Dynamic de a o recruta. După cum observă Olivia în discuţia cu Nina Sharp, cineva cu o abilitate nativă este mult mai important decât cineva ”ajutat”. Chiar dacă este vorba de Cortexiphan.

Ca o dovadă cu abilitatea ei are până la urmă un scop, Emily îi ajută pe cei din Divizie să evite un atentat sângeros. Este până la urmă dovada că viitorul poate fi schimbat într-un fel sau altul. Probabil nu orice viitor, dar măcar o parte însemnată dintre ele. Ceea ce înseamnă destul de mult, luând ca referinţă ceva cel mai probabil infinit.

Schimbarea viitorului este însă destul de dificilă în situaţia Oliviei, luând în considerare afirmaţia Observatorului că sfârşitul ei este acelaşi indiferent de viitor. O situaţie care poate fi înţeleasă numai de cineva care este în afara timpului şi totuşi parte din el. Vorbesc de Observatori. Totuşi cum se face că Emily nu spune nimic de un posibil sfârşit al Oliviei. Sau poate că apariţia ei în viziunea finală este un indiciu asupra viitorului.

Deja convins că trebuie să îl ajute pe Peter, după atâţia ani de aparentă derivă, Walter începe să lucreze la o posibilitate de a-şi ajuta fiul. Fie el şi o instanţă a lui.

Alt lucru demn de menţionat în acest episod este jocul Ninei Sharp de mamă grijulie pentru Olivia. Ştiind că Nina se ocupă personal de injectarea Oliviei, apare încă o dată întrebarea legată de scopul urmărit. Ce se află dincolo de o mare explozie cu efecte catastrofale o să aflăm probabil peste ceva vreme.

Fiind vorba de un episod în care Olivia are un rol important, replicile pe care le-am ales îi aparţin. Prima se referă la ironia de a investiga moartea cuiva a cărui moarte a fost prezisă de cineva, în timp ce a doua este legată de Nina Sharp şi comportamentul ei faţă de Emily:

Olivia: ”How is it the day after a complete stranger tells me I’m going to die, I end up investigating a case where the victim’s death is predicted?”

Olivia: ”I don’t know how you could’ve raised me for so many years, and seen all the damage that was done to me, and pretend that there’s nothing wrong with what you just said.”

Privit în ansamblu, “Forced Perspective” este un episod care iese puţin din trendul de săptămâna trecută pentru a mai pregăti ceva, pentru a mai adăuga ceva la povestea generală. În obişnuitul stil Fringe.

Iar în acelaşi obişnuit stil, întotdeauna urmează surprize care merită să fie aşteptate.

Pentru comentarii!

Off, ce v-am zis eu, dom’le? Sa nu va pierdeti in “cazul saptamanii”. Si voi ce ati facut? M-ati lasat sa astept 40 de minute pentru portia de “30 de secunde de suspans”. E frumos?!

Da, a fost un episod slabut. Sa nu zic foarte slab. Si parca personajele au fost mai plangacioase si pline de clisee ca pana acum.

Uitati-va la mine, sunt agentul cel negru la inima care ar face orice, numai sa-i prind pe astia, dar, vai! deodata m-am razgandit si va impresionez cu talentele mele de fiinta umana. Cam asa ar putea fi descris Hauser, nu? E clar ca pune el ceva la cale, dar mai mult m-am mirat ca l-a carat el pe mort. Ce, nu avea vreun lacheu la indemana? Tsk, tsk, cineva va fi concediat!

De Rebecca n-am nimic de comentat, a fost complet neinteresanta. Macar nu poarta toace.

Soto si-a adus aminte ca a fost rapit cand avea 11 ani si a dat-o in lacrimogene, vrand sa plece din echipa. Noroc cu o alta discutie lacrimogena cu mr Hauser, sir! care il face sa se razgandeasca. Apropo, punem pariu ca se vor publica comics-urile pe care le mazgalea?

Prizonierul #2046, Kit Nelson, era un rapitor si criminal de copii. De ce? In afara ca asa voia muschiul lui, pentru a se razbuna incontinuu pe fratele lui mai mic. Prins si impuscat, e adus mort in AZ 2.0. Se pare ca nu prea conta starea prizonierilor pentru Hauser. Si cine a avut dreptate? Meee! Doctorul la care s-a referit episoadele trecute era dr Beauregard, care era super-vioi pentru un tip care trebuia sa treaca de suta de ani. Ce naiba facea el acolo cu zeama aia roz?

Bun, pana acum stim 6 persoane din cele 302: Lucy Banerjee, dr Beauregard, Kit Nelson, Ernest Cobb, Tommy Madsen si Jack Sylvane. Le multumesc pe aceasta cale celor de la montaj pentru cadrul cu Jack

De departe, cea mai creepy secventa a fost dialogul dintre directorul James si Nelson la lumina romantica a chibritului. Directorul are o placere sadica in a-si chinui detinutii, vezi si plimbarica cu scaunul cu rotile. Teorie trasnita: au vreo legatura chibritele alea vechi cu specializarea lui Soto in Razboiul Civil? Pentru ca mi s-a parut o chestie super-random cand s-a laudat cu doctoratele sale.

Si acum, teoria super-trasnita a saptamanii. Pregatiti? Paca toti detinutii aparuti pana acum au fost adusi cu un anume scop (oare pentru a-i strica planurile lui Hauser?). De ce zic asta? Sa analizam. Sylvane l-a ucis pe Flynn si pe neimportantul ala, furand o cheie misterioasa (poate deschide liftul ala). Cobb a impuscat-o pe Lucy, lasandu-l pe Hauser fara partenera. Nelson rapeste un copil, facandu-l pe Soto sa-si aduca aminte de rapirea lui, vrand sa abandoneze echipa. Si cireasa de pe tort: de ce ni-l tot arata pe bunicu’ Mardsen? El a pus totul la cale sau e o piesa importanta a jocului?

In rest, a fost un episod slab, plin de clisee. De unde stiu astia unde trebuie sa apara? Parca si-au montat reciproc cate un emitator. Hmm, ar fi o idee! Slab sau nu, tot imi face placere sa ma avant in teorii ridicole. Ne citim saptamana viitoare!

“I lost an universe!” – Peter

După o serie lungă de ezitări şi pregătiri, momentul revenirii la o minimă normalitate vine aparent neaşteptat. Scriu despre normalitate, pentru că acest episod aduce o aşezare a situaţiei în nişte limite pe care le pot înţelege. Găsirea unui scop comun pentru cei din ambele universuri are în sfârşit un răspuns palpabil, un personaj pe care toţi îl pot avea ca inamic. Nemaivorbind de Peter care, printr-o ironie a timpului, ajunge să repare divizarea celor două lumi, când tocmai simpla lui dispariţie ar fi trebuit să fie suficientă pentru asta.

Un episod entuziasmant, alert, care aduce atât de multe situaţii interesante încât rar există momente de răgaz. Primul segment, cuprinzând prinderea voluntară a lui David Jones, jocul lui absolut incredibil, uşurinţa cu care controlează fiecare situaţie în care este pus, toate astea aduc un mare plus episodului. Replica lui, “Take me to your leader!”,  a fost pe măsura reputaţiei sale.

Aşadar David Jones urmăreşte distrugerea universului (indiferent care) prin folosirea, printre altele, a unui mineral aparent inofensiv în stare naturală. Şi, în procesul de rigoare, noua specie de metamorfi are un rol important. Devine evident la finalul episodului că David Jones vrea mai mult decât obţinerea unei mari explozii care să distrugă o lume. Este îndeajuns de orgolios încât să pună în aplicare un plan elaborat în care Nina Sharp este implicată… şi prin ea Olivia cu ale ei migrene.

Încercarea reuşită a lui Elizabeth (sau Elizabethei) de a-l convinge pe Walter că trebuie să îl ajute pe Peter este iarăşi un punct important al episodului. Încă o dată revine ideea de iertare şi, încă o dată, Walter este eliberat de povara vinei de a fi eşuat. Dacă toţi sunt preocupaţi de prinderea lui Jones, Walter aduce un strop de umanitate prin a lui discuţie cu Elizabeth. Plus ritualul cu ploaia în care Gene este, după mult timp, în prim-plan.

După vizionarea acestui episod pot spune că există 3 momente, 3 părţi esenţiale prezentate sumar în imaginile care însoţesc postarea: jocul lui Jones şi implicarea lui Peter în interogatoriu, prin mişcarea aceea a camerei dinspre oglindă, imaginea reflectată, spre imaginea reală, mişcare care aduce impresia trecerii dintr-o parte în cealaltă (sincer am tot revăzut partea aceea pentru că mi se pare interesantă din punctul de vedere al ideii de lumi ”în oglindă” la care s-a tot făcut referire); apariţia lui Elizabeth (sau a Elizabethei) şi lumina aceea care apare în spatele ei (posibil doar un amănunt neimportant, dar mi se pare demn de menţionat); şedinţa dintre cele două părţi cu Peter fiind moderatorul, într-un mod destul de ironic, dată fiind intenţia Observatorilor de a-l elimina complet.

Replicile pe care le-am ales din acest episod aparţin lui Walter şi Peter, parte a discuţiei lor din final:

Walter: “You should know that your mother was a wonderful woman… Every version of her.”

Peter: “I just spent the last several days with the other Walter. And I was very surprised to learn that he’s not the man that I thought he was. But I am not at all surprised to learn that you are.”
Walter: ”Is that a good thing?”
Peter: ”Yes, Walter. That is a very good thing.”

Unul dintre cele mai bune episoade din ultima vreme. După un şir de episoade care păreau să reducă totul la un ritm anost, săptămâna aceasta se revine la nivelul cu care Fringe ne-a obişnuit. Un sentiment extraordinar când totul se leagă.

Dacă Peter a ”pierdut” un univers, atunci tot el a câştigat alte două. Şi un nou scop pentru care poate să lupte, cu speranţa că la final totul va reveni la normal. Indiferent de felul în care ”normalul” este definit.

This is Alcatraz. Things can always get worse.

Prizonierii disparuti ai Alcatraz-ului reapar dupa 50 de ani si incep sa-si faca de cap pe strazile din San Francisco intr-un serial marca JJ Abrams. Ah, da, sa nu uitam de detectiva cu boobies si de detinutul fotomodel.

Cam asta ar fi premisa serialului. Pe 21 martie 1963, cea mai faimoasa inchisoare americana s-a inchis si detinutii au fost transferati. Oficial, pentru ca, in realitate, s-a intamplat ceva mult mai misterios: cei 256 detinuti si 46 de gardieni au disparut fara urma. Dar cum pot sa dispara peste noapte 302 oameni? As avea cateva idei, dar cele principale ar fi experimentele si/sau extraterestrii.

In prezent, facem cunostinta cu Jack Sylvane, detinutul #2024. Inchis pentru jefuirea unei alimentare si ulterior pentru uciderea unui alt detinut (nah, il inteleg de ce pusese ochii pe Jack ), el ajunge la Alcatraz unde atrage cumva antipatia directorului adjunct Tiller, iar sotia sa (Barbara?) vrea sa divorteze de el. De ce? Pentru ca s-a saturat sa-l mai astepte si vrea sa se casatoreasca cu fratele lui. Urat! Vedem cum i se tot ia o imensa cantitate de sange, probabil pentru niste experimente. In prezent Sylvane descopera ca cei doi au avut si un fiu care seamana suspect de mult cu dr Beckett din SGA. Printre treburile personale, cum ar fi razbunarea pe Tiller si rapirea fratelui sau, Jack face si ceea ce i-au spus ei (care ei?!) si se comporta ca un terminator scurt-circuitat, omorand tot ce-i sta in cale pentru a obtine o cheie misterioasa. Mi s-a parut mie, sau semana cu cheile folosite de paznici pentru a deschide usile? In cele din urma este prins si inchis intr-o copie fidela si subterana a Alcatraz-ului. Dar despre asta putin mai tarziu.

Politistul de serviciul este detectiva Rebecca Madsen. Parintii i-au murit de mica, iar ea a fost crescuta de bunicul sau si apoi de un prieten de-al lui. De mentionat ca bunicul sau, Tommy Madsen, dar si amicul, Ray Archer, au fost gardieni la inchisoare. Sau cel putin asa stia ea, afland pe parcurs ca bunicul sau a fost detinutul #2002, chiar acea misterioasa silueta de dupa cortina din spital. Boo, ceva rau se va intampla. Nah, ca a avut dreptate! Au disparut toti! Colac peste pupaza, bunicul cel vesnic tanar e vinovat de moartea partenerului ei si totul pare cusut cu atat alba, ca si cum ar fi fost aranjata implicarea ei in ancheta.

Dr Diego Hurley Soto e specialist in inchisoare si tot ce tine de ea, dar si creator de benzi desenate in timpul liber. Chiar daca nu e prea incantat de vizionarea crimelor atat de aproape, i se alatura detectivei in aflarea devarului. Doar nu putea refuza un asemenea mister!

Emerson Hauser, misteriosul agent FBI, e cam greu de descifrat. In primul rand, chiar face parte din FBI sau lucreaza pentru o agentie obscura? Si de ce e atat de obsedat de inchisoare? Bun, el a fost martor la descoperirea disparitiei, dar de ce spune ca stia despre iminenta lor intoarcere? Si de ce e atat de pornit impotriva detinutilor? Si cum mentine albul ala atat de alb? Mai ales sub pamant… Sam Neill este perfect ales pentru rol, e uimitor cum poate fi atat de malefic cu o singura privire. Mi-a adus aminte de rolul din Event Horizon.

Povestea lui Lucy pur si simplu m-a uimit la sfarsitul episodului #2, chiar nu ma asteptam. Imi dadusem seama ca e vreun fel de doctor, iar din interactiunea ei cu Hauser am banuit ca e fiica lui. Oh, si cat m-am putut insela! Aflam ca Lucy a noastra era in anii ’60 tanara doctorita Lucille Sengupta, chemata sa trateze detinutii de “probleme la cap”. Bun, deci si ea a ajuns cumva in zilele noastre si, cel mai probabil, se cunostea cu tanarul Hauser si erau iubiti. Dar daca Hauser nu stie adevarul? In plus, ea chiar era tinta lui Cobb, sau doar o victima convenabila?

Ar mai fi de mentionat directorii inchisorii din anii ’60, adjunctul Tiller si Edwin James, unul mai lichea si mai rau decat celalalt. Sper ca vor mai fi inclusi in poveste, e interesanta interactiunea lor cu detinutii, si poate aflam de ce Tiller avea ceva cu Sylvane. Am zis mai sus de cheia misterioasa. Avea vreo importanta decedatul Barclay Finn? Nu va suna a nume fals/inventat? De ce avea el cheia, cum a ajuns la el, si de ce Hauser insista ca nu are nicio importanta? Si sa nu uitam de lunetistul Ernest Cobb, un criminal mult mai periculos decat primul detinut aparut. Prins si el, este inchis in AZ 2.0 (asa scria pe usa celulei, preiau si eu din mers) si parea a fi uimit cand l-a vazut pe JS in celula aia.

Si am ajuns la AZ 2.0. Cand l-am vazut pe Hauser prin padure, am zis ca vrea sa-l impuste pe JS, dar nu, l-a dus intr-o baraca cu o pivnita super-tehnologizata, in care reconstruise inchisoarea. Interesant! Ce avea sa faca Hauser, sa-i adune pe toti si sa… ? Ce? Asta e intrebarea. Sa ne aducem aminte ca Tommy Madsen vorbea de o zona mult mai inspaimantatoare decat spitalul, aflata undeva sub inchisoare. Oare aici se ajunge cu liftul prin intermediul butoanelor ce pot fi accesate doar cu o cheie? Si cine e dr Beauregard? Sa fie acelasi doctor din ’60 ?

Brace yourselves, the easter eggs are coming. Da, era inevitabil ca va voi spama cu referinte la Lost (si ce altceva mai descopar). Dar au fost atat de multe, incat nu le pot ignora! Sa incepem:
- barcuta cu care vin cei doi politisti care descopera disparitia se numeste “Directorul Kelvin”, nume pe care il vedem mai tarziu si in oras, scris pe o cladire
- pustanul de la sala citea o carte de Stephen King. Daca la asta adaugam ca Tiller mentioneaza un detinut numit Red, am putea presupune ca individul citea Different Seasons, o colectie de nuvele ce include patru povestiri, printre care si Shawshank Redemption
- repetitia numarului 47, des intalnit in productiile lui JJ Abrams, dar si in filmele si serialele Star Trek
- cartea scrisa de Soto se numeste “Alcatraz by the Numbers”
- cheia dulapului de la sala era pentru dulapul numarul 8
- magazinul lui Soto avea adresa la strada xyz #23
- sora lui Cobb se numea Eloise
- si cele mai evidente: actiunea se intampla pe o insula si avem un personaj principal numit Jack S…

Am zis sa scriu mai pe scurt si uite cat m-am intins cu teoria conspiratiei! Momentan actiunea s-a concentrat pe detinuti, dar putem presupune ca vor aparea in peisaj si fostii gardieni. Sper sa nu se impiedice in “prinderea criminalului saptamanii” si sa aflam cat mai multe despre evenimentul din ’63. Ce n-am spus pana acum si mi se pare o chestie foarte interesanta e ca flashback-urile sunt doar din 1960 si nu din alti ani. De ce, atunci sa fi inceput experimentele? Si au vreo importanta numerele ins erial? Prea multe ne-au fost aruncate in fata. Chiar vreau sa va aud parerile.

PS: e prea mult sa sper ca vor merge si mai mult in trecut si vom avea un cameo cu Al Capone? Da, el a murit in ’47 si a fost eliberat cu cativa ani inainte, dar pot visa, nu?

“Being Human US” se afla in lista serialelor disponibile. Daca vrei sa scrii recenzii la acest serial, trimite un mail la TvBlogTeam[at]gmail.com.

Pentru comentarii!

”Not everything is as it seems.” - Walternate

Înapoi în lumea cu infinite posibilităţi şi doar o fărâmă de timp rămas pentru a înţelege şi aştepta. Fuga spre “acasă” îl aduce pe Peter în universul căruia ar fi putut să îi aparţină într-o instanţă sau alta, dacă numai o mică schimbare ar fi avut loc la momentul oportun. Singurul om care îl poate ajuta este şi singurul care nu îl poate ajuta, într-o opoziţie a două sau mai multe lumi care sunt doar într-o aparentă stare de pace.

Noua generaţie de metamorfi îşi face de cap şi de cealaltă parte a oglinzii, un motiv în plus de îngrijorare pentru Walternate. Şi pentru ca totul să fie perfect, Peter pune la cale un plan de a trece în celălalt univers împreună cu Lincoln Lee. Un fel de aventură de dragul vremurilor/episoadelor trecute cu scopul de a obţine ajutorul pe care Walter nu poate încă să i-l ofere lui Peter.

Incursiunea celor doi nu poate rămâne ascunsă, deşi Walternate este deja prins în propriile planuri de a demasca infiltrarea metamorfilor în rândul oamenilor săi. Nu este greu de înţeles, de la un punct, strategia pe care acesta o pune la cale. Pentru un moment (de fapt pentru mai multe episoade) chiar am crezut că este sincer în dorinţa lui de a face rău. Şi poate că, în ciuda aparenţelor, încă este varianta malefică a lui Walternate, dar încearcă să reuşească prin mijloacele care îi sunt la îndemână.

Interesantă este demonstraţia pe care Walternate o face în faţa lui Peter cu scopul de a-l convinge că nu el este în spatele infiltrării metamorfilor în cele două universuri. Se pare că Peter este condamnat să salveze situaţia indiferent de locul în care se află.

Două apariţii cu totul neaşteptate au loc în acest episod. Prima este cea a lui David Jones (evident o variantă a lui), cel care a făcut o mulţime de greutăţi Diviziei Fringe şi Oliviei în particular: evadarea lui din închisoarea din Germania (curată evaporare!), încercarea cu becurile etc.. Nici nu ştiu dacă ar trebui să cred că Jones este creatorul metamorfilor sau este doar un simplu pion într-un joc mai mare. În primele lui apariţii din serial cam asta îmi părea.

A doua situaţie care aduce o serie întreagă de întrebări este scena de final în care Observatorul îi vorbeşte Oliviei despre iminentul ei viitor. Trebuie să recunosc că este surprinzător să îl văd pe Observator într-o astfel de stare, deşi unul dintre ai lui (August) a avut probleme mai mari. Deci nici ei nu sunt atât de intangibili pe cât s-ar părea.

Replicile pe care le-am ales din acest episod aparţin lui Peter, în ambele cazuri, cu participarea lui Walternate în cel de-a doilea caz:

Peter: ”I have been separated from my family. And you of all people should understand how desperate I am to get back.”

Peter: “I was wrong about you. You’re not the man I thought you were.”
Walternate: ”You are exactly the man I thought you would be.”

Alte situaţii din acest episod demne de menţionat: întâlnirea dintre Lincoln şi Alt-Lincoln (replica “Agent Lee, I presume.” de nepreţuit, referinţă la Dr. Livingstone); Orla Brady într-o nouă apariţie mereu încântătoare; discuţia telefonică dintre col. Broyles şi David Jones şi imaginea metamorfilor în plin proces de creaţie şi, bineînţeles, rolul lui John Noble care este superb în dublu rol (am repetat asta, dar merită repetat cât mai mult).

În puţine cuvinte, acesta este episodul de săptămâna aceasta. Mult mai închegat şi cu sens faţă de precedentul, în opinia mea. A doua jumătate a sezonului 4 a început bine. Deloc surprinzător aş mai putea adăuga.

No, Bobby, you didn’t!

Sarbatorile de iarna au trecut si au luat cu ele si pauza in care showurile noastre preferate au intrat! Si printre cele care au revenit in noul an, se numara si Supernatural! Ceea ce inseamna ca s-a incheiat si asteptarea pentru a vedea daca scenaristii au avut curajul sa omoare unul dintre cele mai indragite personaje ale showului.

Si se pare ca au avut acest curaj! Dar berea aia care a disparut din sticla lui Dean intr-o secunda, ma face sa cred ca lui Bobby ii este tare sete pe lumea cealalta! Sau poate ca acesta nu a putut sa-i paraseasca definitiv pe Winchesteri si a preferat sa ramana alaturi de ei, sub forma unei fantome. La urma urmei, asta a fost una din alternativele propuse de Reaper!

A ales Bobby aceasta varianta? Avem cateva luni la dispozitie sa aflam! Mi-ar parea rau ca Bobby sa nu aiba parte de linistea meritata, dar daca doar asa mai avem parte de Jim Beaver, atunci ma multumesc cu fantoma lui. Winchesterii inca au nevoie de cineva sa-i ajute, si chiar nu mai conteaza forma sub care vine ajutorul!

Am asteptat cu un pic de teama acest episod si m-a lasat cu sentimente confuze si niste intrebari care nu au primit raspuns. Dar sa o luam de la inceput. Muzica a revenit. Si am avut doua melodii foarte frumoase: Ridin’ the Storm Out de REO Speedwagon pe fundalul colajului de la inceput si Dear Mr. Fantasy de Traffic, la finalul episodului.

Avem si tema MOW (monster of the week), avem si un pic din tema sezonului (leviatani), ca si suplot si ii avem si pe Winchesteri, jelind in felul lor. I-am vazut de atatea ori jelind dupa oameni dragi pe care i-au pierdut, incat mi se pare normal sa-i vad pur si simplu stand in tacere si privind in gol. Fara lacrimi, fara cuvinte, fara a se exterioriza. Pentru ca daca ar face toate acestea, s-ar prabusi pur si simplu. Pentru ca acum chiar sunt singuri.

Nu mai este nimeni care sa le poarte de grija, sa-i ajute, sa-i tachineze si sa se bucure ca ii vede. Felul in care plang moartea lui Bobby este cu atat mai trist cu cat Bobby este cel pe care cei doi il plang cel mai mult si pentru care sufera cel mai mult. Imi aduc aminte felul in care Dean a distrus Impala la moartea lui John, cum s-a luptat sa-l aduca pe Sam inapoi din morti, cum Sam a luat-o pe un drum periculos cand Dean a ajuns in Iad, de lacrimile varsate pentru Ellen, Jo si Pamela.

Si apoi imi aduc aminte de tacerea si impietrirea de pe fata lui Dean cand l-au pierdut pe Castiel. Si acum moartea lui Bobby! A fost lovitura de gratie. In acest moment Winchesterii sunt atat de jos, incat singura cale este in sus. Daca nu vor sa se prabuseasca complet, nu le ramane de facut decat sa-si canalizeze toata suferinta, durerea, disperarea, energia si ura in razbunare. Nu este cale de intors. Si Dean a inteles asta.

Este modul lui de a trece peste aceasta pierdere si Sam ii este alaturi. Dean isi canalizeaza durerea in incercarea de a afla ce inseamna cifrele pe care Bobby le-a lasat inainte sa moara iar Sam se scufunda in munca si in meseria de vanator. Preia un telefon pentru Bobby si decide sa salveze un vanator ca si ei. Din pacate pentru el, nu este foarte pregatit pentru lupta si ajunge sa fie si el cina pentru cele doua creaturi ale saptamanii.

Dean merge sa afle personal ce inseamna numerele primite de la Bobby, din moment ce crazy Frank nu se oboseste sa-i dea un raspuns nici la o luna dupa ce i-a trimis informatia.  Imi place Frank, este un personaj interesant si destul de amuzant in nebunia lui. Nu il va inlocui niciodata pe Bobby si din cate vad, scenaristii nici nu incearca acest lucru. Ceea ce este un lucru bun! Dean si Frank nu se inteleg deloc si par sa nu aiba nimic in comun.

Dar ca orice vanator, tragedia este ceea care ii uneste. Fiecare s-a apucat de meseria aceasta dupa ce li s-a intamplat ceva tragic. Nebunia si paranoia lui Frank ating cote alarmante cateodata si nu este deloc un personaj stabil, pe care sa poti conta oricand. Dar are si un grad ridicat de inteligenta, care in acest moment este foarte valoros pentru Sam si Dean. Si face cel mai important lucru din acest episod. Ii da lui Dean un sfat. Cum sa treaca peste ceea ce se intampla, sa supravietuiasca. Cu un zambet.

Un zambet fals pe care Dean incearca sa-l perfecteze la sfarsitul episodului, in ciuda durerii care ii frange inima. Pentru ca pierzandu-l pe Bobby, Dean a piedut un tata! Si tocmai pentru ca este un profesionist, isi face meseria de vanator si de frate asa cum stie el mai bine. Si nu am cum sa ignor cat de bun este Jensen Ackles la ceea ce face. Jos palaria!

Mi-a placut paralela dintre modul de lucru al celor doi frati. Sam cauta in toata camera inainte de a merge la debara iar Dean merge direct acolo. Fara sa mai piarda timpul. Mi-a placut si pustoaica, desi pe alocuri a devenit enervanta. Este practic copia lui Dean la 14 ani, doar ca spre deosebire de Dean, ea primeste sansa la o viata normala. Ea si tatal ei decid sa se retraga din viata de vanator si sa traiasca cu adevarat. Primesc o noua sansa, una pe care atat Sam cat si Dean au ratat-o!

Cel mai mult mi-a placut insa felul in care a fost pus accentul pe modul in care Winchesterii isi plang pierderea. Foarte frumos conturata prima parte a episodului, segmentele cu “week one”, “week two”  si  “week three”, linistea si tristetea lui Dean, gestul devenit deja tic al lui Sam de a-si atinge palma pentru a se asigura ca nu este un cosmar, felul in care cei doi frati incearca sa depaseasca ceea ce s-a intamplat, refuzul de a informa oamenii cu care Bobby lucra ca acesta este mort (asta ar fi facut si mai reala moartea lui si inca nu sunt gata sa o accepte) si mai ales felul in care acestia atingeau lucrurile care ii apartineau lui Bobby!

Un episod foarte in esenta trist, desi au fost cateva scene amuzante. Un episod care ne-a tachinat un pic cu posibila revenire a lui Bobby. Am  urmarit de mai multe ori faza cu berea, pentru ca mi-a atras atentia inca de prima data. Am urmarit sticla lui Dean si am vazut ca aceasta era plina cand a sunat telefonul, interval in care Dean nu s-a atins de ea. Apoi cand Dean a luat berea in mana, s-a auzit un zgomot ciudat si puf, berea a disparut.

Fie scenaristii ne tachineaza si se joaca cu imaginatia noastra, fie ne dau indicii despre o posibila revenire a lui Bobby in show. La urma urmei, nimeni nu a confirmat ca Jim Beaver nu va mai reveni in Supernatural. Un episod trist, dar mai sunt inca 11 de privit! Sa vedem ce emotii ne mai produc si acelea!
Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.

Episodul de astăzi nu a făcut altceva decât să îmi confirme o părere pe care o aveam mai de mult: scenariștii de la Sanctuary iau o vacanță cam pe la mijlocul sezonului și după asta încearcă să își spele păcatele la final. Funcționează oare cu adevărat manevra asta? Ei bine, după ce am văzut episodul de astăzi – care a fost mită totală din unele puncte de vedere, și nu îmi e frică să recunosc asta – trebuie să recunosc că are momente când funcționează din plin . Nu aș putea spune totuși că Sanctuary for None a fost cel mai bun episod de până acum. Dar a fost cel mai bun final de sezon de până acum, cu toate că sfârșitul este riscant. O să vedeți la ce mă refer mai încolo.

După ce săptămâna trecută Helen se dăduse de gol cu Sanctuary-ul, într-o încercare disperată de a-i opri pe cei de la SCIU, aceștia se decid să facă un genocid, omorându-i pe toți Anormalii care ieșiseră la suprafață, folosind o invenție de a lui Nikola. În apărarea lui, inițial tehnologia era folosită pentru a captura Anormalii, nu pentru a-i omorî. Dar hei, când au fost cei de la Guvern drăguți cu el dacă stăm să ne gândim?

Între timp, nici Caleb & co nu stau degeaba, ci plănuiesc să împrăștie un virus care să trezească genele mutante ale oamenilor, transformându-i pe toți în Anormali. (scuze Caleb, mi-a plăcut mai mult când Magneto a făcut asta, tu nu ești genul meu .) Cel care îl demască este Bigfoot, care se dovedește că a făcut pe cârtița toată vremea ca să își răscumpere păcatele din trecut – bănuisem asta ca să fiu sinceră.

Cât despre Will… în sfârșit descoperă ce a făcut Helen în acei 113 ani cât a stat pe tușă. Nu a stat degeaba (evident) ci a construit mai multe Sanctuare ca să le înlocuiască pe cele vechi/oficiale, folosindu-și numele de fată al mamei ei (clasic și puțin plictisitor da fie). Apropo, din câte știu eu pe maică-sa o chema Heathering și nu Banckroft- să spunem însă că a fost un mic lapsus din partea scenariștilor.

De aici încolo, lucrurile încep să intre în normal. Will se întoarce de partea lui Helen, convingându-l și pe Addison să îl ajute, dându-i codurile de care avea nevoie ca să îi elibereze pe Anormalii din Hollow Earth. Evident însă, Caleb nu se lasă așa ușor și se duce pe capul lui Helen cu câțiva bătăuși, după ce are grijă să i-l livreze pe Bigfoot bătut măr, poate chiar mort. (și iar vin și întreb- ce a făcut Heyerdahl de a ajuns să fie șutuit în halul acesta?). Aici însă Helen are o replică pe măsură: după ce îi pune pe Nikola și pe Henry să se bată cu gorilele lui Caleb (bun un vampir și un vârcolac la casa omului presupun .) întoarce Sanctuarul împotriva lui Caleb și a Anormalilor rămași, după care lasă Sanctuarul să se autodistrugă. Cu ea înăuntru, protejată doar de costumul pe care îl inventase Henry.

Cât despre sfârșit… tot ce pot spune e că mă îngrijorează puțin. Nu mă înțelegeți greșit, ideea e grozavă și în plus suntem în secolul 21, deci o schimbare de decor se impunea. Singura problemă e că acum nu avem un cliffhanger, ceea ce nu știu dacă e bine pentru viitorul serialului. Să sperăm că au făcut o mișcare înțeleaptă jucând totul pe o singură carte…

În orice caz, nu îmi fac griji pentru viitor momentan. Nu când am atâtea motive să îmi placă episodul acesta. Că tot veni vorba… presupun că este inutil să menționez care a fost faza mea preferată nu ? Nu o să intru prea mult în detalii, o să spun doar atât: ERA ȘI TIMPUL, HELEN! Normal că a trebuit să o facă pe ultima sută de metri și pe fugă, dar scopul scuză mijloacele până la urmă. Mai ales având în vedere că nu sunt de acord cu povestea cu „relațiile întemeiate pe baza unor situații de criză nu funcționează” .

În al doilea rând, nu pot să nu remarc faptul că în ultima vreme au început să bage referințe istorice, mai ales cu privire la Nikola. După ce data trecută au fost porumbeii și Edison, săptămâna asta au fost J.P.Morgan și Wardenclyffe. Nu o prea au ei cu anii exacți, dar intenția contează. Dacă tot îl au pe Nikola, niște săpături istorice nu strică niciodată, mai ales că tipul nu prea apare prin manualele de istorie. Sau prin cele de fizică. Sau prin orice manuale dacă este să o luăm așa.

Oricum, ca să revin la Sanctuary, trebuie să recunosc că îmi place că Nikola și Henry au început să se înțeleagă și să lucreze împreună. Fac o echipă bună și sunt simpatici când apar împreună, iar Nikola a început să treacă peste diferența de experiență care este între ei și chiar să îl lase pe Henry să îi scoată ochii din când în când. Până la urmă, dacă este să rămână la Sanctuary de tot, Nikola trebuie să aibă un loc și cum nu îl prea văd făcând muncă de teren, Henry pare o soluție bună.

Una peste alta, s-a mai terminat un sezon de Sanctuary și cu el un an care personal mi-a adus două lucruri pe care le sperasem dar pe care nu îndrăzneam să le cred posibile cu jumătate de an în urmă. Unul din ele este evident, iar celălalt este faptul că Helen l-a contactat pe Nikola în acei 113 ani de dispariție și au lucrat împreună o vreme. Se pare că până la urmă viitorul este mult mai luminos pentru ei doi decât credeam. Tot ce sper este ca acest viitor să existe. Ce pot spune? Un an nou fericit, la mulți ani și pe sezonul viitor !.

Okay, am făcut-o lată. Am zis să fac ceva inedit, acum, de Sărbători (by the way, un An Nou fericit şi plin de seriale bune), şi cum Terra Nova e la final şi sunt mari şanse să n-apuc să mai fac recenzii la un sezon doi, că mi-l anulează Foxu’ (Eu încă sper că nu, fiindcă chiar mi-a plăcut să scriu recenzii la serialul ăsta), am scris eu o formă de concluzie la serial. Sau, mai bine zis, primul episod din sezonul doi. Fiindcă am destule filme-n cap, şi ar mai fi câteva chestii de spus. E ceva nou, nu v-am mai dat de-astea până acum, dar e ceva care mi-a stimulat simţul creativ, şi la care muncesc de cinci zile. Şi sper sincer să vă distraţi citind-o măcar pe jumătate din cât m-am distrat eu scriind-o. Cu dedicaţie pentru Doctoru, Betty Blue, GRRM, Mădă (datorită ţie apare şi Reynolds în articol ) şi toată trupa. Ca să nu mai zic de Zanduka. Puteţi să mă înjuraţi în comentarii, dar nu prea mult, că totuşi am muncit ceva. Recunosc, l-am făcut pe Jim Shannon mai deştept decât este. Am făcut sacrificiul ăsta pentru artă! Dar să lăsăm vorbele la o parte!

BEHOLD!!! (Doaaaamnee! Presimt c-am făcut o varză din aia gravă de tot!)

-Numele?

-Shannon, Jim.

-Ocupația în cadrul Terra Nova la momentul ocupării?*

-Șerif.

-Superiorul ierarhic direct?

-Taylor, Nathaniel.

Interogatorul mă fixa cu privirea. Ați avut vreodată senzația asta, că cineva vă fixează cu privirea? Simți un ceva. Nu poți explica ce. E ca o tensiune. Și asta simțeam eu, deși nu puteam vedea figura individului, întrucât becul orientat direct spre ochii mei mă orbea la propriu, împiedicându-mă să văd orice ar fi fost dincolo de el.

-Funcția lui?

-Comandant și Lider al Terra Nova.

Habar n-aveam de ce dădeam toate informațiile alea. Poate fiindcă mi-era ușor. Sau n-aveam altceva mai bun de făcut. Un motiv în plus puteau fi și legăturile de la mâini și de la picioare, și speranța că dacă se termină mai repede pot scăpa de scaunul incomod. Nu știam unde eram. Nu știam cât de mare era camera în care mă aflam, sau cât de înaltă. Nu puteam nici măcar să ating podeaua cu picioarele, din cauza modului în care îmi erau legate de scaun. Deci nu puteam să știu dacă am piatră sub picioare, lemn, sau mă aflu în mijlocul unui bazin cu acid sulfuric. Contrar părerii publicului larg, acidul sulfuric pur n-are miros, deci mi-ar fi fost imposibil să-l detectez.

-Unde sunt ceilalți? Copiii? Elizabeth?

Interogatorul nu răspunse. În schimb, îmi puse o altă întrebare:

-Care-i ultimul lucru pe care ți-l amintești?

-Nu-ți spun nimic până nu aflu dacă familia mea e în afara oricărui pericol.

Interogatorul făcu o pauză, după care spuse:

-De răspunsurile tale depinde soarta lor. Dacă nu vei colabora, vor avea probleme.

Aha! Asta îmi confirma că erau bine. Probabil interogatorul nu putea să-mi confirme direct, și de-aia se folosise de amenințare, ca să îmi dea de înțeles situația.

-Care-i ultimul lucru pe care ți-l amintești?

-Îmi amintesc barca. Aia mare. Și drumul spre Badlands. Sunteți din Pheonix? Grupul adică, nu orașul.

-Povestește-mi totul de la început. Odată cu apariția Grupului Phoenix.

Iar îmi dădea informații. Omitea în a răspunde la întrebare, dar punea în context anumite lucruri. Era evident că nu avea legătură cu Phoenix, dar pentru un anumit motiv, era foarte interesat de aceștia.

-Eram la portal, așteptând al unsprezecelea pelerinaj. Și o eventuală invazie.

-Phoenix?

-Exact. Deși la momentul respectiv nu știam toate detaliile.

-Spune-mi mai departe.

-Au început să apară primii oameni, și ne-am apucat să-i verificăm. De arme, sau obiecte care ar putea fi folosite ca arme. Apoi a apărut Kara, prietena lui Josh. M-am apropiat de ea s-o întâmpin, dar distras fiind de prezența ei, n-am observat următorul călător.

Am oftat. Interogatorul mă întrebă:

-Ce era cu el?

-Avea o centură cu explozibili. Abia am apucat să schițez un gest, dar n-a fost de-ajuns. Kara a murit. Iar eu…

-Ți-ai pierdut cunoștința.

Am aruncat o privire în direcția vocii, cu o oarecare expresie de curiozitate pe față, dacă percepția nu mă înșela:

-Știi deja, din câte văd. Ce rost are să-ți povestesc?

-Trebuie verificate anumite aspecte. Reconfirmate.

Și eu eram confirmatorul. Asta înseamnă că mai interogaseră oameni. De fapt, trebuia să mă fi gândit dinainte. Evident că nu m-ar fi luat pe mine din prima. Mai erau și alții.

-Am stat așa trei zile, după care mi-am revenit. Eram dezorientat, în principiu din cauza faptului că tot complexul Terra Nova era în paragină, aparent avusese loc o altercație și un schimb de focuri, soldat cu victime considerabile pe partea noastră. Lucas și Grupul Phoenix preluaseră conducerea.

-Lucas?

-Lucas Taylor.

-Vreo legătură cu Nathaniel? Numele lor seamănă.

-Fiul lui. Dar sunt în conflict. Lucas a încercat să-l omoare pe Taylor pe final, dar a fost împiedicat.

Interesant. Se exprimase într-un mod aparte. Numele lor seamănă. N-a spus că au același nume de familie, ci că numele lor seamănă. De ce?

-M-a pus la curent Elizabeth. Și Malcolm.

-Malcolm Wallace?

-Da, el. De ce naiba a întrebat de Malcolm în mod special? De ce nu și de Elizabeth? Și până la urmă am găsit un mesaj trimis de Taylor, constând într-un set de coordonate inscripționate pe un glonț.

-Un proiectil al unei arme de foc.

-Exact, i-am confirmat eu. Era în cadavrul unui mercenar Phoenix, găsit la marginea complexului într-o noapte. Am mers la punctul de întâlnire și am reușit să contactez ce mai rămăsese din forța militară a Terra Nova. I-am dat informații lui Taylor despre defrișarea planificată de Lucas și am mers împreună să dezamorsăm bomba. Reilly a făcut dezamorsarea propriu-zisă, noi am ținut de șase.

-Definește ”ținut de șase”.

-Am stat cu ochii-n patru în eventualitatea întoarcerii lui Lucas și a soldaților la locul bombei.

-Definește ”ochi în patru”.

-Am fost atenți. Cam multe definiții necesare.

-Continuă.

Vocea lui avea un timbru perfect. Ca o scobitoare care stă în echilibru vertical pe un vârf de ac. Îmi aducea aminte de orele de chimie din liceu, când profesoara ne povestea de anumite substanțe care se numesc ”ideale” fiindcă nu se găsesc în natură în stare pură. Sau se găsesc foarte rar. Așa era și vocea individului ăstuia. Vocea ideală. Nu-i găseam nici în clin nici în mânecă. Și e imposibil de descris, dată fiind unicitatea ei. M-a dus cu gândul la probabilitatea existenței unui aparat care o modifica. Voce artificială. Părea singura explicație.

-A urmat bătaia din bar, când m-am întors. Tâmpeală ăla de fi-miu s-a luat în gură cu Lucas. Mai bine zis și-a luat în gură. Pumni. A trebuit să sar să-l apăr, și mi-am luat și eu.

-Defineşte “tâmpeală”.

-Epitet. Puțin sinestezic. Evident pleonastic. Scoate în evidență nervozitatea mea  de moment la adresa lui fi-miu.

-Mai departe.

-Domnișoara Washington ne-a ajutat să evadăm. Însă a trebuit să rămână în urmă, și am privit de la depărtare cum Lucas a omorât-o. Din păcate, nu puteam face nimic. Riscam ca sacrificiul și efortul ei să fie degeaba. I-am transmis lui Taylor un mesaj, pe care mi-l dăduse ea, dar pe care nu știam să-l descifrez. Cu ajutorul lui, Taylor a pus în aplicare un plan foarte îndrăzneț, acela de a tăia legăturile cu Hope Plaza și 2149. Definitiv.

-Și planul a funcționat?

A fost o întrebare, nu o afirmație. Mă întreabă. Nu vrea să mai sune ca și cum ar ști deja. Deși eu știu că știe.

-Da. Am aruncat în aer portalul de la celălalt capăt. Nu mai există cale de întoarcere.

Interogatorul nu zise nimic. Tăcerea lui avea o anumită încărcătură, ca și cum știa ceva ce nu vroia să spună.

-Ce știi despre Julianne?

Numele nu-mi era cunoscut. În sensul că nu se lega cu nimic de evenimentele recente. Avusesem o colegă de liceu cu numele ăsta, dar pentru un motiv anume nu credeam că la ea se referea.

-Nu știu despre ce e vorba. Nu știu nimic despre această Julianne.

-Asta spun toți. Încep să cred că chiar e adevărat.

Am stat câteva clipe să ”rumeg” întreaga informație. Știam deja că erau mai mulți interogați. Și tocmai aflasem că informațiile oferite de mine se potriveau cu ale lor, ceea ce, evident, era un lucru foarte bun în contextul dat. Dar cine naiba era tipa asta? De ce pica numele ăsta așa dintr-o dată în brațele mele, și ce legătură avea cu Terra Nova?

-Și…?

A stat puțin pe gânduri. Eu n-am mai vorbit, n-am mai zis nimic, așteptând concluzia. Care întârzia.

La finalul unei pauze care păruse o eternitate, interogatorul meu spuse:

-Am terminat cu tine. Te voi reîntoarce la ai tăi pentru moment.

Lumina se stinse. Încet-încet, îmi recăpătam vederea. Într-atât încât începeam să-mi văd interogatorul.  Un tip înalt, bine făcut, brunet, la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un halat alb. Parcă ar fi fost scos din ”Aspectul Fizic al Interogatorului Standard”, dacă ar fi existat o carte cu titlul ăsta scrisă vreodată.

-Urmnează-mă, spuse el.

-Și cum naiba s-o fac dacă sunt leg…

Nu aveam legături. Nici la mâini, nici la picioare. Dispăruseră. Cumva, nu mai erau acolo. M-am uitat după rosturi, locuri ascunse în care puteau să se retragă fără să-mi dau seama, dacă ar fi fost desfăcute de la distanță, sau în mod automat printr-o comandă vocală la care nu fusesem atent. Nimic. Zero. Canci. Stăteam pe un scaun normal, care nu părea să aibă nici un secret. Atunci cum naiba dispăruseră legăturile? Fuseseră acolo, de asta eram sigur.

M-am ridicat de pe scaun, și l-am urmat.

-Ce te face să crezi că nu te voi ataca?

-Ai putea să încerci. Dar se va termina prost pentru tine. Amicul tău Malcolm a încercat. Nu i-a ieșit extraordinar.

Am ieșit din cameră, pășind pe un culoar a cărui arhitectură îmi era complet necunoscută. Înalt de două ori cât un stat de om, și destul de lat, dădea senzația unui tunel puternic iluminat. Cu deosebirea că podeaua și pereții păreau făcuți dintr-un fel de marmură, de o culoare deschisă, apropiată de crem. Grindele, protuberanțele din pereți și particularitățile arhitectonice păreau foarte moderne, deși făcute într-un material care arăta destul de arhaic. Şi ziceai că sunt trasate cu rigla. Simplist, fără pic de simţ artistic.

Eram prea lent. Am decis să merg mai repede după individ, care pășea agale, fără să pară că are vreo țintă precisă.

-Știi numele meu. Cred că ar fi foarte corect să-l aflu și eu pe-al tău.

Întoarse capul căte mine și-mi aruncă un zâmbet.

-Și eu cred la fel. Dar viața nu e întotdeauna corectă, Jim Shannon.

Deci n-avea de gând să-mi spună. N-aveam acces la acea informație, n-aveam voie s-o aflu.

-Okay. Am să-ți spun Bob.

N-am apucat însă să-l tachinez mai mult, fiindcă aparent avea o destinație, și tocmai ajunsesem la ea. O ușă pe partea dreaptă, absolut identică cu toate celelalte uși pe lângă care trecusem. Interesant era că nu avea niciun fel de metodă de identificare, nu scria nimic pe ea în niciun fel de limbă.

Bob o deschise și-mi făcu semn să intru. Am pășit înăuntru, curios.

-Jim!

-Tată!

Erau acolo. Toți erau acolo. Elizabeth, copiii, Skye, Reynolds, Boylan, alte fețe cunoscute din Terra Nova. Chiar și Malcolm era, stând în șezut într-un colț, ținându-se de piciorul drept, care era bandajat. Bănuiesc că rana lui avea legătură cu întrebarea interogatorului referitoare la el. Făcuse ceva.

-Sunt bine, sunt bine… Aparent sunteți toți okay.

Eram învăluit de îmbrățișări din toate direcțiile. Zoe fusese prima, strecurându-se printre ceilalți cu o viteză amețitoare. Între timp, interogatorul închisese ușa și se făcuse nevăzut.

Am privit în jur. Camera în care mă aflam era căptușită pe toți pereții, ca acele camere în care îi țin pe nebuni în sanatorii în 2149. Doar că n-aveam cămașă de forță. Deocamdată.

Zoe mă ținea strâns de grumaz, foarte entuziasmată:

-Tati, tati!

-Bună, micuța mea! Ce faci?

-Te așteptam, tati! Nenea Malcolm s-a lovit.

Am privit către Malcolm zâmbind.

-Am văzut.  Îl doare?

Malcolm strâmbă din nas, cu un zâmbet sarcastic pe față, ceva în gen ”ai vrea tu”.

-Da. Plângea mai devreme.

Am izbucnit în râs și Malcolm şi-a dat ochii peste cap, fiind pus în dificultate de Zoe a mea, care-i dăduse în vileag starea de spirit.

-Ce s-a întâmplat?

-A încercat să-l lovească pe interogator, răspunse Elizabeth. Nu i-a ieșit.

-Am vrut să-i lovesc momițele băgăciosului. Ceva-mi spune că nu erau alea. Cumva, a pus pietre în locul lor.

Se vedea că-l doare piciorul, și pata roșie de pe bandaj sugera faptul că sângerase ceva timp.

-Tot ce poți face e să te odihnești, să-ți recapeți energia. Între timp, poate să-mi spună și mie cineva ce naiba se întâmplă aici?

N-a apucat nimeni să-mi răspundă, că ușa se deschise din nou. Taylor păși înăuntru, și interogatorul închise ușa după el.

-Shannon.

-Commander. Ce se întâmplă aici?

-Asta încercăm să ne dăm seama. Și cred că e timpul pentru o sesiune de brainstorming.

Taylor era un lider înnăscut, absolut evident. Pentru că brusc, am început să-l ascultăm, şi atenţia noastră s-a refocalizat pe el. Prin simpla lui intrare în peisaj.

-Shannon, începe tu. Ce știi?

-Știu că am pornit spre Badlands la un moment dat, după Grupul Phoenix. Și am ajuns la un fel de templu. Și de-acolo am pierdut tot.

-Ce ți-a zis interogatorul?

-Mi-a pus întrebări despre ultimele evenimente din Terra Nova. I-am povestit despre distrugerea portalului. Și despre corabie și drumul spre Badlands.

Toți dădeau afirmativ din cap. Aparent interogatoriile, deși individuale, mergeau pe același șablon.

-Am vorbit cu ceilalți până să apăreți voi doi, spuse Elizabeth. Aparent anumite lucruri au diferit fundamental de la individ la individ. Eu am venit în sala asta mergînd printre mesele dintr-un restaurant. The Four Seasons, New York, aș miza pe secolul douăzecișiunu.

-Eu prin canalizarea londoneză din secolul șaptesprezece, spuse Maddy.

-Eu printr-o junglă, adăugă Taylor. Somalia. ’38.

-Eu prin Disneyland! strigă Zoe țopăind de fericire pe lângă mine.

-Eu am traversat stadionul celor de la Yankees, completă Mark Reynolds.

-Eu pur și simplu am trecut din camera în care am fost interogat direct în asta, bodogăni Josh cu o lipsă de interes copleșitoare.

-Eu prin seiful unei bănci, adăugă Boylan zâmbitor.

-Eu printr-un sex shop, conchise Malcolm fără prea multă convingere.

Toate privirile se întoarseră către el:

-Ce? N-are voie omul să aibă fantezii? Plus, probabil că era cel mai interesant sex shop prin care am trecut vreodată. Aveau o Marilyn Monroe gonflabilă!

Elizabeth întrerupse momentul cu fermitate:

-Uite ce concluzie trag eu: cred că se ”joacă” cumva cu mintea noastră. Eu am văzut un restaurant în care îmi plăcea să iau masa cu Jim uneori. Maddy a văzut canalizarea londoneză pentru că…

-M-a fascinat Isaac Newton și am citit o carte despre el. Evenimentele din ea aveau legătură cu canalizarea londoneză.

-…Așa! Commander Taylor a luptat în Somalia în 38, Zoe a văzut Disneyland-ul pentru că îi plac foarte mult desenele animate, Mark a jucat baseball în liceu, Josh a trecut direct pentru că probabil e plictisit la maxim, așa cum e el de obicei, şi n-avea nimic în cap, Boylan e obsedat de bani și Malcolm e obsedat sexual.

-Ay, ay, drăguță! Folosire excesivă a cuvântului ”obsedat”, dacă mă întrebi pe mine.

-Sunt perfect de acord! strigă Malcolm de undeva din spate. Mi se pare abuz în serviciu!

-Boylan, nu te-a întrebat nimeni nimic. Malcolm, sunt în afara serviciului. Cum spuneam, cred că interogatorul ăsta e mai mult decât un simplu interogator. Ne manipulează. Sau ne induce senzații și percepții.

-Dar mie de ce mi-a arătat un culoar lung și simplu?

-Simplitatea poate denota o minte logică și abstractă. Sau, mai probabil, lipsă de imaginație, spuse Malcolm.

-Nu-i cânta în strună, zise Elizabeth. Te rog!

Am ascultat-o. Mi-am adus aminte de sfârșitul interogatoriului.

-Eu inițial eram legat. La final, mi-a spus să-l urmez, și legăturile pur și simplu au dispărut.

-Exemplu perfect de manipulare mentală. Probabil că nici măcar nu erai legat. Nici unul nu eram.

Elizabeth găsise explicația. Cumva, omul ăla ne manipula. De fapt, ce garanție puteam avea că era om? Mi-am exprimat gândurile cu voce tare, și toți convergeau oarecum cu frământările mele.

-E evident că s-a întâmplat ceva în fața templului ăla, și ne-a controlat din start. Așa am devenit prizonieri. Întrebarea adevărată e dacă e doar unul, sau sunt mai mulți. Cu capacitățile astea telepatice atât de avansate, ar putea fi foarte ușor vorba de o ființă foarte puternică ce face totul de capul ei, conchise Taylor.

La un moment dat mi-am adus aminte:

-M-a întrebat ceva de o anume Julianne.

-Da, și pe mine, spuse Josh. Ne-a întrebat pe toți. Cine naiba-i Julianne?

-N-avem pe nimeni cu numele ăla în Terra Nova. Nici n-am avut vreodată.

Boylan avea dreptate. Julianne era un nume arhaic, foarte rar întâlnit în 2149. Colega mea fusese o excepție. Și Boylan era genul de om care putea pune mâna pe listele cu membrii expediţiilor pe vremea când Terra Nova fusese o construcţie socială în toată regula, înainte de Ocupare. Deci era absolut evident că știa perfect ce spune.

-Atunci cum se explică? Cine e ea? întrebă Elizabeth.

-Stați puțin, spuse Taylor. S-ar putea să mi se fi părut, dar cred că pronunția lui era puțin defectuoasă. Spunea un ”u” care părea mai mult ”o”. Julianne suna mai mult ca Jolianne. S-ar putea să mă înșel, dar dacă nu mi s-a părut, ar putea fi un indiciu care să ne ajute să aflăm despre ce naiba e vorba.

-Stați!

Ne-am întors toți privirile către Maddy.

-Corabia! Ea e!

-Poftim? am întrebat puțin neîncrezător și surprins de reacția bruscă a fiicei mele.

-Okay, știți ce-i ăla un Jolly Roger?

Taylor fu primul care-i răspunse:

-E un steag, kido. Al piraților. Un craniu și două oase în cruciș.

-Exact. Acum, bănuiesc că nu știe nimeni cine-a fost Anne Bonny. Sau Cormac, pe numele ei de fată.

-Mă hazardez să afirm că a fost o femeie, spuse Malcolm sarcastic, de undeva din depărtare.

-Taci!

Ăsta fusese Reynolds. Aparent nu-i convenea faptul că Malcolm o lua în râs pe Maddy.

-A fost o femeie.

-Wow, surprinzător!

-Dacă nu vrei să te doară și piciorul stâng, îți sugerez cât se poate de serios să te potolești.

-Reynolds, pe loc repaus. Abține-te naiba, c-o dăm în altele. Malcolm e doar stresat, și ăsta-i felul lui de a se lupta cu situația. Prin sarcasm. Maddy, poţi continua.

Spre deosebire de Reynolds, Maddy mă ascultă fără rețineri, și-și continuă ideea:

-O femeie pirat. Acuma, ghiciți în ce secol a trăit.

-Lasă-mă să ghicesc, spuse Taylor, secolul optsprezece.

-Da, răspunse Maddy.  Ceea ce e interesant: nu se știe când s-a născut. Se estimează pe undeva prin primăvara lui 1702, dar totul e doar ghiceală. Alte surse citează 1697. Ceea ce e și mai interesant: nu se știe când a murit. A fost închisă o perioadă de timp, dar la un moment dat a dispărut. Nu există dovezi că ar fi fost executată, și nici documente care să ateste eliberarea ei. Un singur document susținea că tatăl ei i-ar fi plătit cauțiunea, și că ar fi trăit tot restul vieții într-o nouă căsnicie și ar fi avut vreo zece copii. Fals. O femeie care duce o viață de genul ăla nu s-ar cuminți niciodată. Plus că documentul nu menționa sursa, deci nu era credibil.

-Okay, am spus. Și ce legătură are cu noi?

-Aspectul mi s-a părut interesant la vremea aia, așa că am studiat. Și am descoperit o legendă conform căreia Anne Bonny tăia mările în lung și-n lat pe o corabie nemaivăzută, al cărei echipaj îl conducea. Conform legendei, corabia se numea Jolly Anne. Jolly, de la Jolly Roger, și Anne, de la Anne Bonny. Și steagul corabiei? Fața ei. Brodată pe un material textil negru. Exact ca un Jolly Roger, cu oasele de rigoare sub figură, dar cu fața ei în loc de craniu. Și prora corăbiei – o femeie. Menită s-o întruchipeze pe Bonny însăși.

-Deci corabia din Badlands… era Jolly Anne?

-Posibil, îmi răspunse Taylor. Prea multe coincidențe ca să fie fals.

-Adică de fapt chiar era un ”o”. Era Jolly Anne, nu Julianne.

Eram uimit, la propriu. Aveam mai multe întrebări decât răspunsuri.

Până să apuc însă să mi le pun pe toate, o parte din perete culisă, scoțând la iveală un monitor. Pe el, interogatorul nostru.

-Probabil că aveți întrebări.

-Continuă. Nu te reținem.

Îi răspunsesem oarecum sarcastic. Taylor mă privi amuzat, apoi își întoarse privirea către ecran.

-Numele meu nu vi-l pot spune, întrucât nu-l veți putea înțelege și nici pronunța. Domnul Shannon m-a numit Bob. Din informațiile luate de la voi, concluzionez că m-aș putea încadra în categoria pe care voi o intitulați ”extratereștri”. Deși sunt foarte terestru în momentul de față. Sunt ceea ce se numește un Thuring, ultimul din rasa mea. Sau așa credeam până acum. Sunt o ființă capabilă de comunicare telepatică și manipulare mentală. Am făcut parte, ca rasă, dintr-o alianță de patru rase superioare ale Universului. Nici nu-i nevoie să mai adaug că celelalte trei rase poceau numele rasei mele. Ceva cu ”F”**. Oricum, ceea ce vedeți nu-i forma mea naturală, dar am preferat să mă afișez așa ca să nu vă sperii. Necunoscutul sperie, și ne e frică de ceea ce nu cunoaștem.

-De ce ne spui toate astea? întrebă Elizabeth

-Pentru că am realizat că pot avea încredere în voi. Spre deosebire de Oamenii Phoenix.

-Ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Taylor.

-Asta.

Pe ecran apăru o imagine. Zeci de soldați Phoenix morți ca urmare a unui schimb de focuri. Și încă ceva, ce n-avea cum să-i scape ochiului meu exersat.

Malcolm vorbi brusc:

-Sunt morți, Jim.***

-Pozițiile lor… oamenii ăștia s-au împușcat între ei. Și… și tipul ăla din colț, ăla cred că s-a sinucis. Ăla a fost ultimul, nu-i așa? I-ai făcut pe toți să se împuște, dar evident că cineva rămânea la urmă, și acel cineva trebuia să se elimine singur.

Imaginea dispăru și Bob reveni, zâmbind.

-Te prinzi repede, Jim Shannon. Da, oamenii ăia erau periculoși pentru voi, și s-au amestecat în ceva ce nu-i privea, încercând să obțină ceva ce nu era de nasul lor. Vedeți voi, capacitățile pe care noi le avem se datorează unei substanțe pe care noi o secretăm cu ajutorul unei glande.

Vorbea deja la plural, evident că era convins că nu mai era singur pe lume.

-Oamenii ăștia vroiau să sintetizeze această substanță și s-o folosească în scop militar. Ca armă. Iar noi n-am lăsa niciodată așa ceva să se întâmple. Ființele inferioare fac rău când dobândesc puteri superioare. Faptul e evident.

Avea dreptate. Exemple erau destule în istorie, și asta mă făcea să-i țin partea în ceea ce privește acest aspect.

-Le-am dat senzația tuturor că sunt înconjurați de inamici. Și ce-ați văzut a fost rezultatul. Am folosit propria lor minte împotriva lor. Voi, spre exemplu, stați acum în câmp deschis în fața Templului. Nu e nicio cameră, folosesc chestia asta doar ca să comunic cu voi. Aveți senzația că vă vorbesc limba, dar de fapt mă folosesc doar de vibrațiile voastre neuronale ca să vă traduc mesajul meu în limba voastră.

-Asta explică de ce ai vocea aşa de… artificială.

-M-am străduit să creez ceva cât mai apropiat de perfecţiune. N-am reuşit?

-Din contră, i-am spus eu. Tocmai asta e problema, e atât de aproape de perfecţiune încât devine nenaturală.

-Înţeleg. Perfecţiunea era de fapt… imperfecţiunea.

M-am uitat în jurul meu. Oricât m-am străduit, n-am putut vedea câmpul deschis sau templul. Tipul ăsta era bun. Știa ce face.

Şi-a continuat discursul:

-Acum foarte mult timp, înainte ca rasa mea să fie extinsă aproape complet, una din noi a trecut prin Rift. Același Rift prin care veniți voi din acel ciudat an 2149. Doar că ea a trecut prin altă Manifestare a Riftului. Sunt mai multe puncte pe Pământ în care Riftul se manifestă. N-a trecut prin cel de lângă colonia Terra Nova, ci pe cel de aici, de la Temple. Cel la care doar noi avem acces.

Maddy ridică o mână.

-Șiți cumva ce nume și-a luat după ce a trecut de Rift?

-Mi-a spus că dacă vreodată va trebui să trec dincolo, s-o caut pe Anne Cormac. Din ce-am dedus de la tine, tânără femelă, e că și-a schimbat numele ulterior în Anne Bonnie.

M-am uitat la el cu o expresie tâmpă pe față. Nu știu dacă așa era, dar așa simțeam eu.

-Pe bune? ”Tânără femelă”? Altă exprimare n-ai putut găsi?

-Probabil am tradus prost. Nu sunt obișnuit cu formulele voastre de adresare. În loc de ”Domnul Shannon” era cât pe ce să-ți zic ”Doctor Shannon”.

-Ar fi fost o jignire la adresa tuturor doctorilor care au trăit vreodată!

Vorbise Malcolm, evident, cu sarcasmul de rigoare. Tachinările dintre noi nu aveau sfârșit.

-”Domnișoară”. Asta e exprimarea corectă.

Mă gândeam că îl va ajuta.

-Mulțumesc, domnule Shannon. Promit să fiu mai atent pe viitor.

Stai să vezi când vor negocia cu Dinozaurii din Terra Nova. ))

-Deci Anne Bonnie era Thuring? întrebă Taylor.

-Da. Și cred că voi mă puteți ajuta s-o găsesc. A avut o tentativă de trecere înapoi mai demult. Corabia pe care ați adus-o în container a fost a ei. Jolly Anne. Dar, cumva, n-a trecut dincoace decât o jumătate din ea. Cealaltă, pe care probabil se afla Anne, a rămas dincolo, din cauza faptului că Riftul s-a întrerupt din anumite motive.

-Ce te face să crezi că mai trăiește după atâta vreme? întreb eu curios.

-Suntem nemuritori. Nu murim, spuse el, spre stupefacția noastră.

-Stai așa!

Malcolm era pus pe treabă.

-Cum naiba poate fi extinsă o rasă de ființe nemuritoare? Sunt foarte curios. Nu de alta, dar e bine de știut. Cine știe când se poate dovedi util.

Bob i-a ignorat ironiile.

-Doar dacă temporar devin muritori. Și noi… ne-am pierdut nemurirea. S-a manifestat exact cum s-ar manifesta la voi o epidemie. O boală. Am devenit brusc muritori. Și neștiind cum să facem să trecem prin asta, am murit. Toți, în afară de mine. Care m-am vindecat.

-De la ce a pornit epidemia? a întrebat Elizabeth. Și cum te-ai vindecat?

-Substanța care ne conferă capacitățile telepatice este cea care ne face și nemuritori. Este capabilă inclusiv de regenerarea țesuturilor noastre, deși rareori s-a întâmplat să fie nevoie de așa ceva. Și glanda care o secretă a contractat un virus ciudat. S-a oprit din secretat. Fiecare din noi a rămas cu rezerva proprie și personală, dar ne temeam s-o mai folosim. Unii au început să moară. Alții supraviețuiau. Până la urmă au murit toți. Și când am rămas singur, și toți în jurul meu muriseră, am făcut ceva ce mi-a salvat viața, dar ceva foarte sinsitru.

-Acel ceva care te-a vindecat.

Elizabeth avea dreptate.

-Exact. Am luat toată substanța pe care am putut-o găsi la cât mai multe cadavre ale celorlalți, și mi-am făcut o supradoză. Asta a ”resetat” cumva glanda, sau poate i-a regenerat țesuturile afectate de virus și a purificat-o.

-Ai fi dispus la niște teste? Ar fi bine să știi exact despre ce e vorba, și dacă a dispărut complet din organism. Bineînțeles, ar trebui să știu și eu cum e cu substanța, compoziția ei chimică.

Elizabeth era foarte pasionată de meseria ei. Aparent, n-ar fi lăsat-o la o parte nici cu riscul de a opera pe cine știe ce extraterestru cu piele slinoasă.

-La un moment dat, poate. Dar în nici un caz acum. Ceea ce vreau acum e s-o găsesc pe Annie.

-Și crezi că noi te putem ajuta?

-Absolut. Vedeți voi, noi putem să percepem informații, dar niciodată imagini. Vă fac pe voi să vedeți acea cameră în care vă aflați, dar eu nu o văd. Eu doar stau lângă voi și vă vorbesc.

La auzul acestor cuvinte, Malcolm începuse să dea pumni în gol în toate direcțiile, șchiopătând din cauza piciorului rănit.

-Domnule Malcolm, după scena cu piciorul, ar trebui să fii mai grijuliu.

-Dacă nu vezi imagini, spuse Taylor, înseamnă că nu știi cum arată alți oameni pe care îi cunoaștem și care nu se află aici. Ca Lucas, de exemplu.

-Exact, domnule Taylor. N-am nici cea mai vagă idee cum arată Lucas. Știu doar detalii fizice, dar din păcate variațiile sunt multe, și nu pot să extrapolez aspectul lui exact doar pe baza unei descrieri din cuvinte. Nu pot să absorb informații de la voi cu forța, pot doar să le cer și să vă fac să mi le dați de bunăvoie. Nu pot să vă scot imagini din creier. Știu că Lucas e șaten închis, bine construit fizic, cu o cicatrice în zona cefei, și că are o aversiune față de tatăl său, adică dumneata, Nathaniel Taylor.

-Corect.

Taylor începea să înțeleagă. Avea acea sclipire în ochi, pe care o are de fiecare dată când se coace ceva în cutia lui craniană. Fie că e vorba de un plan, fie că e vorba de o analiză, ca în cazul de față.

-Eu am imaginea lui Anne, pe care ea mi-a lăsat-o înainte să plece. Imaginea ei umană, ca s-o pot găsi dacă urma s-o caut. Și știu că e aici, că a trecut Riftul înapoi. O simt. Dar pentru un motiv anume nu poate ajunge la mine. Încă. Dar voi mă puteți ajuta să ajung la ea. Vreţi?

-Am putea încerca, am spus eu, deși aveam dubii.

-Bine, atunci. Uite imaginea.

Ce-a urmat e imposibil de descris. Toată lumea a amuțit, privind înmărmurită imaginea pusă pe ecran.

-Shannon… spune-mi că vezi și tu ce văd și eu…

Taylor avea vocea gâtuită de emoție. Nu puteam descrie ce simțeam exact, și aș fi fost în stare să pun rămășag că nici el nu putea. A trebuit să mă frec de câteva ori la ochi ca să mă conving că văd bine. Începusem să-mi pun problema că Bob Thuring începuse alt joc cu mințile noastre. Dar nu greșeam, chiar vedeam bine. Și nu părea a fi un joc.

Vocea lui Bob se auzi din nou.

-Ei bine? O cunoașteți?

Cum puteam să n-o cunoaștem? Doar fusese mâna dreaptă a lui Taylor atâta timp…

Valar Morghulis!

*joc de cuvinte

**un Doctor îşi va da seama la ce face aluzie acel F.

***o Divă îşi va da seama la ce face aluzie acea replică.

<Plecăciune><Cortină><Înjurături în comentarii>