Biotudor (42 de ani), cel mai cunoscut traducător de filme online de pe raza judeţului Iaşi, a acceptat să povestească despre pasiunea lui pentru pelicule.

Traduce filmele online pe care mii de internauţi le urmăresc cu sufletul la gură. O face din simplă pasiune, fără să aştepte vreo recompensă financiară. Singura lui răsplată este feedback-ul obţinut de la cei care-i descarcă subtitrările.

Tudor Petreuş, intitulat Biotudor, a tradus zeci de filme până în prezent pentru site-ul titrări.ro. Şef de lucrări la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, Biotudor vede din traducerea filmelor o modalitate de a se destinde şi de a se debarasa de rutină.

S-a apucat de subtitrat filme în 2005 şi totul a început ca o provocare. „În 2005 căutam pe net subtitrări pentru serialul care m-a marcat profund, MASH 4077. Evident, nu am găsit subtitrări în limba română pe cele două site-uri de subtitrări care existau la acea vreme, şi anume titrari.ro şi subs.ro. Am deschis un cont pe titrari.ro, dar tot nu am găsit fişierele. În schimb erau câteva transcripturi în limba engleză, unele chiar cu timpi bine setaţi. Atunci am decis să încerc să-mi croiesc singur drumul spre obţinerea unei subtitrări complete în limba română. Iniţial am vrut s-o fac pentru mine, apoi am decis să o fac şi pentru alţii. Simultan am început să traduc Lost”, rememorează Biotudor.

Şi de atunci traduce filme, iar de subtitrările sale se bucură mii de cinefili. Majoritatea traducerilor sunt din limba engleză, dar nu s-a ferit nici de cele din limba franceză.

„Am tradus pentru patru seriale MASH, Lost, Heroes, Surface, toate din engleză. Am tradus de asemenea pentru documentare The Universe, Catastrophe, precum şi pentru unele filme artistice, dar acestea m-au atras mai puţin. Din franceză m-am băgat doar la miniseria Les Miserables, pentru care aveam o afinitate aparte”, mărturiseşte Biotudor.

„Duet” cu veveriţa_bc

Nu traduce la viteză, pentru că important pentru el este calitatea subtitrării, nu cantitatea. Au existat însă şi moment în care s-a aventurat alături de cel mai cunoscut traducător de filme piratate, veverita­­_bc. „Singurele momente când am tradus în contratimp au fost sublimele clipe ale subtitrării episoadelor din Lost, cu veverita­­_bc. Ne trezeam joia dimineaţa, pe la 04.00, pândeam episodul care apărea pe net după fusul orar SUA şi ne apucam de tradus. Au fost destui cei care au încercat să ne devanseze, dar veve e un fenomen, are o viteză şi o acurateţe incredibile. Ca program de traducere folosesc bătrânul şi fiabilul Subtitle Workshop, un freeware plin de calităţi şi care mi-e sufficient la nivel de amator”, mai spune Biotudor.

Muncă voluntară

Traducătorul ieşean spune însă că nopţile pierdute pentru a subtitra cele mai noi pelicule nu i-au adus niciun fel de venit, lucru care nu-l deranjează deloc. „Rentabilitatea este pur morală pentru mine. Plata a fost mereu reprezentată de feedbac-ul celor care au utilizat sau descărcat subtitrările pentru care am lucrat. De exemplu, unul din sezoanele Lost a avut 167.455 de descărcări, iar comentariile sunt de ordinal sutelor”, mărturiseşte Biotudor.

A văzut sute de filme, genul său preferat fiind în prezent documentarul, dar nu vrea să facă nicio recomandare cinefililor. „Filmele sunt concepute pe categorii de orientare psiho-somatică şi social, deci fiecare adoptă un current potrivit sinelui. Filmul meu preferat rămâne însă serialul MASH 4077″, încheie Biotudor.

Articol preluat de pe site-ul adevarul.ro.

Lost reprezintă povestea unor vieţi, sau, personalizat, a vieţii fiecăruia dintre noi. E poate singurul lucru pe care fiecare dintre noi şi l-a imaginat, mai mult sau mai puţin plauzibil. Am intuit ca ni se va spune propria poveste într-un mod pe care nu l-am mai întâlnit. Suntem tentaţi la dezamăgire atunci când în 2 ore nu ni se spune de fapt ceea ce am fi vrut să auzim. Am fi vrut ca totul să fie mai clar, mai palpabil. Dar este viaţa clară? Este permanent previzibilă? Aduce mereu ceea ce ne dorim noi de la ea? Nu suntem doar prizonierii propriei existenţe aşa cum ei au fost prizonierii temporari ai Insulei?
Povestea individuală a personajelor justifică nuanţa de “Soap opera” din marele final. Soap, dar cu bule mari.

Nu există un personaj cheie, ci o misiune perpetuă, misiunea definirii de sine prin cercetare şi credinţă. De ce Jack? Pentru că dialogul cu propriul tată rămâne ca şi împăcarea cu propriul destin. Nu neapărat acceptare, ci înţelegere a universului propriu, a singurătăţii în grup. Destinul omului de ştiinţă. Căutătorul perpetuu, a cărui traiectorie este compusă din abrupturi ştiinţifice şi destindere în credinţa celorlalţi. Ilustrată de vindecarea lui Locke în antiteză cu lupta crâncenă dintre ei, pe Insulă. Jack se lupta cu boala lui Locke, cu imaginea lui despre propriul destin. De ce se sacrifică, sau este sacrificat, Jack? Pentru că reuşeşte să se protejeze faţă de el însuşi, de capacitatea de a se agresa din dorinţa de cunoaştere dincolo de limitele sale. Puse în contact, forţele care susţin personalitatea unui individ (Jack – exponent coafat regizoral) duc la  anihilarea celor două personalităţi – man of science – man of faith. Jack îşi trăieşte viaţa prin ceilalţi (dixit Locke – nu ai niciun fiu). Fuga continuă după perfecţiune l-a dus în ipostaza de a se sacrifica pentru a realiza că perfecţiunea este un concept, iar eforturile sale de a se apropia de aceasta au fost răsplătite. Răsplata este reprezentată nu de reuşita individuală cât de răspunsul şi continua amplasare sau reflectare în ceilalţi. “Unii se duc înaintea ta, alţii după tine, important este cât din tine rămâne impregnat în amintirea lor”. Asta au reunit în experienţa lui Jack, nu un purgatoriu, nu o entitate marcată de graniţe sau limite. Amintirea. Elementul care poate supravieţui călătoriei în timp. Memoria vie, biologică, aproape tactilă.

De ce Locke? Pentru că era nevoie de structura sa ca şi element permanent antagonic. În loc să se anihileze cu Jack, au construit o scară. Inclusiv în personificarea binelui şi răului, au demonstrat că totul se termină odată, dar nu o singură dată. Nu noi alegem finalul insulei, noi doar încercăm să ne adaptăm diferitelor modalităţi de a se termina. O parte din insulă s-a scufundat, dar Sursa, lupta permanentă dintre apă şi foc, echilibrul între negru şi alb, au rămas. Sigur că ne aşteptam la o luptă mai spectaculoasă, la altceva decât o insulă cu dop. Dar ce simplu şi direct era explicat acest lucru în dialogurile dintre Jacob şi MIB. Cele două faţete ale permanentei noastre schizotimii (cum am mai insistat în alte recenzii). Amestecul permanent dintre apă şi foc e capabil să genereze viaţă. Dintre toate planetele sistemului solar, pe una singură echilibrul dintre apă şi foc a generat viaţă. Nu e cazul să banalizăm dopul sau să despicăm la infinit firul în patru. În fiinţa umană, energia e generată de structuri (organite) a căror organizare o înţelegem şi o descriem, dar a căror complexitate este dincolo de capacitatea noastră de a o explica. De aceea lipsa unor detalii tehnice, a unor explicaţii amănunţite, îmbogăţesc senzaţia şi lasă un pic la o parte pragmatismul. Noi funcţionăm indiferent că înţelegem sau nu modul de funcţionare. Insula există pentru că s-a menţinut echilibrul între cunoaştere şi credinţă. Widmore şi multe alte personaje lipsite de scrupule au primit exact mesajul potrivit – ignorarea. Au disparut mărunt, în ciuda bunăstării şi calculului în detaliu privind preluarea controlului Insulei. Au primit palma pentru care nu mai aveau obraz de întors.

De ce nu şi Ben? A fost mereu adjunctul cuiva. Al tatălui său, al lui Jacob, al lui Richard şi în final al ultimului candidat, Hugo. De ce nu li se alătură? Pentru că, aşa cum era de înţeles, el privea mereu lucrurile din afară. Cunoştea mecanismele de funcţionare, dar nu avea capacitatea de a le influenţa. Nu era “special”. E interesant că îşi asumă rolul de căpitan al celor materiale de pe Insulă – chemarea lui Smokey, teleportarea în Tunis – şi nu concepe să le abandoneze în faţa dispariţiei. Probabil pentru că mai avea ceva de rezolvat cu sine, rămâne pe exteriorul cercului, la o masă circulară, cu cercuri şi scaune incomplete.

De ce am fost plimbaţi prin atâtea detalii? Pentru că asta e viaţa însăşi, o sumă de detalii care se începe şi se termină simplu, o singură dată.
Cei ne-aleşi au plecat asemenea, în felul lor, cu idealul mecanic legat cu bandă adezivă, spre un cer unde zborul le este permis. Inclusiv Richard şi primul său fir de păr alb. Miles, interpretul stafiilor şi Lapidus, mereu pilotul de care ne putem agăţa un vis, mai ales când la plecarea spre înalt spune Amin.
Sper ca absenţa lui Michael şi a lui Walt din biserică să nu fie un element rasial. Oricum, după cât de implicaţi fuseseră în primul sezon, să rămână din cei doi doar un câine alb, mi se pare cel puţin ciudat.

Unde e misterul numerelor? Numerele sunt, ceea ce reprezintă şi în lumea noastră de dincolo de serial – convenţii. Convenţii care ne reunesc şi ne despart, ne aseamănă şi ne diferenţiază. A asimila numerogia şi matematica e ca şi cum ai trasa o paralelă inegală între ecuaţii şi hazard. Există “chiasme”şi coincidenţe şi în lumea lor abstractă şi rece. Există numere impare şi pare, combinări, formule, toate conduc în acelaşi punct şi spre aceeaşi sursă – convenţia de a exprima aceste entităţi.

Provocarea permanentă a serialului pare a fi “trăieşte, dar nu degeaba”. Împăcarea cu sinele este singura cale de a descoperi resursele regenerării noastre materiale sau ideatice.
Reîntregire e numele a tot ceea ce am văzut aici. A spiritului, a materiei, a amintirii,
A da viaţă înseamnă a învia. A regenera înseamnă a reconstrui şi a reuni piesele lipsă din trecuturi sau viitoruri posibile. Nu e finalul pe care l-am aşteptat şi poate asta îl face deosebit. Nici noi nu suntem adesea ceea ce ne-am dori să fim, dar asta nu ne împiedică să fim speciali. Simplul fapt că ne-am coagulat 6 ani (Oceanic 6 years) în jurul unor fapte pe care ni le-am însuşit, ne face speciali şi demni să fim aici. În oricare din traiectoriile noastre, ne-am intersectat, traducători, recenzori, comentatori. Ne-am născut puţin şi am plecat puţin unii printre alţii. Ne rămâne gustul inegalabil al amintirii, a ceea ce am reuşit să fim unii pentru alţii. Iar pentru toate astea, mă înclin.
Respect şi admiraţie, Veve_BC, Zanduka, GabiP. See you in this other life, brothers!

A sunat adunarea. Sunt forțe și reprezentanți, argumente și contraargumente. Evident, o paralelă strict biologică m-a dus cu gândul la cel mai important proces din natură: sinteza proteinelor – sinteza vieții. Etapele sunt: transmiterea-transcrierea informației originare [sursa] (conținută în ADN) într-o copie sigură [Jacob] (ARN), citirea acestei informații de către candidați bine aleși (ribosomi) din care unul produce rezultatul final – viața (proteinele). Pentru realizarea acestui scop, factorii de bruiaj – widmore, Zoe – sunt îndepărați, factorii accesorii (Miles, Lapidus, AnaLucia, Illana) sunt folosiți apoi îndepărtați – e nevoie de ei, dar nu permanent.

Informația nu se dă oricui. Întâi se creează contactul vizual, cu Hurley, apoi se adună argumentele, se recuperează armele pierdute și în final se colectează forța de lucru – cei patru candidați.

Întâlnirea Cea de Taină. Cei patru care se regăseau pe lista inițială a lui Ben. Jack, Kate, Sawyer și Hugo. Hugo a sunat adunarea după întâlnirea cu vârstele diferite ale lui Jacob. Cenușă este și din cenușă se va întoarce. Din ultima cenușă se va forma cercul în care vor rămâne cei aleși. Desmond e cel imun la electromagnetism și mai ales la pierderile repetate de memorie care caracterizează în general  specia umană și pretează la autoprotecție. Fără un scop precis, memoria devine o armă împotriva propriei evoluții.

În cazul lui Desmond, scopul este de a reîntregi echipajul care a ajuns inițial pe Insulă. Dincolo de speculațiile tehnice și de modul în care va avea loc reuniunea finală, în probabil episodul următor, Desmond pune în fapt prezicerile lui Eloise – insula nu a terminat cu tine. Nici cu noi, motiv pentru care ne învârte printre explicații disparate, încercând pentru o penultimă dată să ne amețească prin nedumerire înainte de a ne ameți în extaz. În realitatea LAX, Desmond face ceea ce Ben făcuse în sezonul 5 pentru a-i readuce pe Insulă. Aparent, bumbăceala sau șocurile mecanice reprezintă metode prin care “chiasmele” dintre cele două realități se deschid și se contopesc mai intens. În timp ce e bătut măr în realitatea LAX, Ben își amintește de momentul în care încercase s-o omoare pe Peny și trăsese în Desmond (Dead is Dead). La fel ca și Locke în episodul precedent, amintirile încep să fie comune celor două realități (sau universuri). Emoția e dată acum de cuplul antitetic Ben-Rousseau, romantic, gata să genereze oportunitatea unei invitații la concertul final – marele spectacol.

Evenimentele se precipită și în grupul celor trei plecați prin junglă: Ben, Miles și Richard. În timp ce Ben se apropie de jocul, interpretarea și mai ales de rolul de mentor al răutăților, Richard și cu Miles par în continuare descumpăniți. Căutând explozibil pentru a dinamita avionul Ajira, dau nas în nas cu Widmore și Zoe cea științifică care caută în continuare Sursa. Deși pare stăpân pe situație, revenirea lui Locke pe Insulă strică atmosfera.

Incidentul se lasă cu zgâlțâirea puternică a lui Richard de către Smokey care avea o treaba pentru singurul capabil să îndeplinească misiuni murdare – ați ghicit – Ben. Flocke are nevoie de explicația prezenței lui Desmond, pentru a ști cum se folosește de el. Deși dialogul se poartă în trei, Zoe fiind tăiată de la început din discuție, Ben își asigură dialogul singular cu MIB după ce-l împușcă pe Widmore și îl lasă pe Miles să plece de nebun prin junglă.

Într-un fel, Ben îi plătește în sfârșit lui Widmore, uciderea fiicei sale. Aici nu mă pot împiedica să nu remarc căutarea permanentă, atât a lui Locke în LAX cât și al lui Flocke-MIB a explicației propriei angoase – rolul lui Desmond. “Mi-a spus că-ți vrea binele. Vrea să te elibereze”. MIB apare, și din discursul lui Jacob către cei patru candidați rămași, mai mult o victimă a propriei curiozități. o victimă a necesității cunoașterii. Așa cum s-a mai subliniat – un “cercetător”radical, care nu concepea ca în calea minții sale scormonitoare să se dispună fapte, evenimente, fără o explicație sau o logică mai concretă. El își dorea libertatea care i se refuzase prin origine.

MIB nu acceptă rolul de paznic al Sursei iar contrastul dintre el și fratele său constă doar în scopul urmărit nu și în mijloacele la care apelează pentru a realiza asta. La un moment dat, Flocke subliniază că nu rămâne mereu Smokey pentru a simți pământul sub picioare, pentru a-și reaminti cum era când era om. Mai degrabă evită revenirea în forma realității LAX unde nu-și mai simte picioarele? După atâtea ezitări în fața insistențelor lui Jack de a-l vindeca, ale lui Desmond de a-l elibera, Locke are o discuție epocală cu doctorul și în fine contracandidatul său – “În sfârșit sunt gata să mă ridic din acest scaun – sunt gata de a părăsi Insula decăderii, învierii și mântuirii mele”.

Adunarea finală va avea loc la concertul lui David Shephard, descendentul celui care-și asumă în sfârșit rolul ce pare a i se potrivi încă de la început. Omul de știință care trece prin toate tipurile de căutare – logică și mistică. Omul de știință a  cărui singur scop este, în cele din urmă căutarea sinelui. A acelui călcâi al lui Achile care, odată abordat, să-i permită breșa spre Nirvana interzisă. Jack e în felul lui, un egoist aparte.

Misiunea acceptării posturii de apărător al Sursei pare a ignora restul consecințelor, inclusiv îndepărtarea de revenirea la normal. Normal care pare a fi în clipa de față componenta LAX. E posibil ca paza la obiectiv să dureze până duminică, atunci când într-un fel sau altul se va materializa bătălia finală.  Concertul final ar trebui să includă un element experimental – colaborarea cu DriveShaft și să se desfășoare la muzeul amintit de Miles pentru a participa și Charlotte.

Logica spune că lupta dintre bine și rău nu are un rezultat precis, ea se transformă. Dacă până acum transfomările au avut ca suport material Insula și într-un flash am văzut-o scufundată, ar însemna oarecum că finalul aduce o luptă între cei care apără Sursa și cei care vor s-o distrugă. Dependent de Sursă, care i-e origine, MIB-Smokey va încerca să înece lumina în apele oceanului, folosindu-se de imunitatea lui Desmond la electromagnetism. Jack va apăra Sursa, alături de ceilalți și se va alege cu tăietura de la gât care-i bântuie diminețile LAX. Ultima resursă a apărării ar fi cenușa ultimului Jacob cu care resturile insulei să se protejeze după explozie (dacă va fi să fie, asemănarea cu Insula Misterioasă ar fi prea mare – mă aștept la mai mult decât să apară Penny cu alt vapor de căutare a lui Desmond). În fine, răul și binele, simultane și sincrone în fiecare dintre noi, trag în toate părțile de inserțiile materiale, stabilind conexiuni cu cei asemeni nouă, aducându-ne de o parte sau alta a unei baricade care nu ne aparține dar pe care o apărăm cu îndârjire. Lost.

Ioan 17
“Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una, cum si Noi suntem una.
Când eram cu ei în lume, îi pazeam Eu, în Numele Tau. Eu am pazit pe aceia pe care Mi i-ai dat; si niciunul din ei n-a pierit, afara de fiul pierzarii, ca sa se împlineasca Scriptura.”

Suntem, fara îndoiala supusi greselii pentru ca suntem un ansamblu de contradictii, de evenimente care se contracareaza reciproc, consumând si generând energie. Povestea care ne este spusa aici cuprinde universul individului, fie el personaj sau privitor. Insula este în fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, iar parasirea ei reprezinta autocunoasterea. Atingerea absolutului. Iar pentru ca autocunoasterea ca si absolutului sunt evenimente respectiv elemente intangibile, ni se mai da o sansa. Aceea de a ne consuma, încercând sa ne apropiem cât mai mult de ele. Ca si concepte. Ca si elemente tangibile. Drumul prin cele 6 sezoane este apropierea de cunoasterea absoluta, a tuturor misterelor Insulei, care sunt de cele mai multe ori si ale îndoielilor noastre. Suntem implicati în jocul Binelui si al Raului, fie ca vrem fie ca nu, deoarece stagnarea si imobilitatea reprezinta de fapt inexistenta. Nu stim de unde provenim, originea vietii în Univers este destul de neclara, iar cea a vietii pe Pamânt se sprijina pe cateva ipoteze care se completeaza fara a se exclude. Astfel, prima metafora, Claudia, mama “universala”, a  adus pe Insula viata însasi sub forma a doi gemeni care vor evolua diametral opus. Fertilitatea Insulei trebuia grefata, la fel cum si viata pe Terra are componenta ei de grefa – molecule elementare aduse în miezul înghetat al cometelor. Dar fertilizarea Insulei înseamna sacrificiu. Mai ales când unul dintre cei destinati sa reprezinte una dintre fatetele Insulei, avea sa ramâna fara nume. Exact cel care stabileste primele reguli ale jocului, reguli induse de mama adoptiva. Mama care desi e o FalseMother, începe întreaga aventura prin pacatul capital. Asigurarea unui urmas care sa conserve Sursa, presupune tot ceea ce Binele respinge sau traduce în negare ca fiind Malefic. Jacob nu mai apare acum ca un Ales ci un Recules. Chiar daca era primul nascut, ramasese cu acel complex de adaposit al adevarului neconditionat. Complex care-l împiedica sa evolueze. Primul sau joc, aparent este repetarea pacatului major – fratricidul. Neputând sa nu respecte regula jocului impus de FalseMother, îsi arunca fratele în lumina Sursei, unde “stia” ca e mai rau decât sa mori. Astfel a lamurit misterul genezei lui Smokie, în permanenta cautare de carcase pentru reîntrupare. MIB recruteaza carcase pentru a îsi exercita prezenta fizica, Jacob recruteaza candidati care sa-i poata lua, la un moment dat, locul.

Provocarile erau scena pentru MIB. Jocul gasit, regulile inventate sau intuite, situarea mereu cu un pas înainte sunt elementele menite a sapa discrepanta fie între frati reali, fie între frati imaginari, fie între colocatari ai aceleiasi stari de schizotimie. Jacob apare fragil, debusolat, dependent de ceea ce i se spune. Apoi, dupa separarea entitatilor, trecerea lui MIB în tabara “cercetatorilor”, devine înlocuitorul protectorului Sursei. Interesant ca primul protector era o femeie care, neputând procrea, a apelat la pacat pentru a-si gasi urmasul. Având doi copii la dispozitie, a intuit dihotomia evolutiva. Nu întâmplator erau îmbracati diferit si aveau preocupari diferite. Jacob învatase – sa tesem frumos în timp ce preocuparile lui MIB erau mult mai aplecate spre scrutarea granitelor invizibile. Partea aceea din noi care tinde mereu spre absolut, spre cunoasterea totala.
Dupa plecarea în tabara primilor “Others”, MIB inventeaza Roata care putea elibera controlat o parte din energia continuta în pungile electromagnetice. Din pacate lipseste la montaj, asa ca mai trebuie sa lamurim cine a pus-o în pozitie. Probabil ca aceasta este sursa vânata si de Widmore. Grija lui Flocke pentru uciderea lui Desmond apare justificata, acesta fiind elementul de legatura între realitati, cel care e capabil sa fie prezent cu tot cu memorie în ambele situatii, inclusiv în timpul descarcarilor energetice.

Interesanta paralela între Hurley si MIB, ambii capabili de a stabili legaturi directe cu acei disparuti. Nu stiu daca asta îl face neaparat antagonic lui Jack, dar e un avantaj de care poate profita în confruntarea finala. Care confruntare va avea toate componentele tehnice si mitice posibile. Am aflat acum cine erau “Adam si Eva” din pesteri, din sezonul I, o metafora minunata (desi complet improprie – erau mama si fiu adoptiv). si mai ales, citatul cu care am deschis recenzia si care, luat la descifrat, are de ce sa ne puna pe gânduri. False Mother si MIB erau una numai prin pacatul comis. Prin capacitatea de a fi speciali în sens malefic. Iar din acest Rau pe care am vrea sa-l blamam, ramâne inteligenta, cautarea, scormonirea dupa explicatii si motivatii, caractere pe care MIB le transmite sau le exploateaza si la cei pe care-i conduce (paralela cu lumea lui Widmore). MIB cauta absolutul în eterul necunoscutului de dincolo de orizont. Widmore vine de dincolo de orizont si cauta absolutul în resursele energetice aparent nelimitate ale Insulei. Cele doua citate din Ioan,17 sunt doua antagonice doar pentru ca sunt enuntate oarecum de cei doi frati opusi ca si formare. Întregul se afla si se formeaza din antagonisme complementare.

Pentru a avea un conflict, avem un Man of faith – Jacob si un Man of science – MIB. Cei care au reprezentari ulterioare în Jack si Locke. Ceea ce-l poate face pe Jack principalul candidat. Oricum, unul se va alege cu o misiune iar celalalt cu Kate. Sau se vor regasi în realitatea LAX, dupa înca un cataclism marca Desmond. E un episod care completeaza bine evenimentele din Ab aeterno, cu Richard ca prim element al jocului inventat si propus de Jacob: recruitment.

Singura solutie plauzibila pentru un eventual final e transformarea unei realitati în alta, evident prin eliberarea unei mari cantitati de energie. Nu explozia, nu implozia. Energia nu se pierde, doar se transforma. Trece dintr-o stare de neechilibru în alta. Cum ar fi, dintr-o realitate în alta. Problema ramâne doar de a accepta transformarile.

Acțiune, emoție, lacrimi de toate felurile și din toate direcțiile. Acțiunea a fost evidentă, predictibilă și a respectat oarecum reperele altor episoade cu încărcătură (non-explozivă) asemănătoare. De exemplu Through the looking glass. Moartea lui Charlie. Jocul infam al lui Flocke, care adună personajele precum vinul în sticlă, după care amplasează explozibilul în spațiul închis al submarinului. Probabil că una dintre regulile jocului era: nu poți sparge sticla (nu poți ucide candidații) dar poți face conținutul să fiarbă astfel încât sticla să se spargă singură. Probabil că una dintre regulile nescrise ale scenariului este retragerea de pe scenă a unor personaje. Dacă Charlie a “plecat” într-un final de sezon, acum plecările lui Sayd, Jin și Sun au avut darul de a se compensa și de a nu reuși să ne scufunde complet speranțele. Sayid și-a îndeplinit misiunea, a redevenit cel care avea nevoie să-și spele păcatele trecutului într-un gest nobil. OK asta a mers. Dar soții Kwon, sacrificați pentru că numele lor fusese trecut o singură dată în Listă? O semnificație simplă a unității prin dualitate – imposibilitatea de a-i separa chiar și printr-o tragedie? Sau numele se referă la urmașii lor – candidați la reîntregirea memoriei lor după ce însăși Insula mântuirii lor urma să se scufunde? Ar fi un final acceptabil deși aș prefera sa nu pot vorbi despre asta, acum. O iubire zbuciumată, cu ițe încurcate de personaje colaterale. O iubire profundă, plimbată Nichitian prin timp și prin vremuri, înecată la propriu și la figurat într-un joc ireal al unor destine torsionate. O lacrimă mare cât Insula și puține cuvinte, o tăcere înghițită greu, bucată cu bucată, în lipsa lor.

Jocul de-a cuvintele. Cine sunt eu de fapt. Sunt un candidat pentru ceea ce nu s-a mai încercat până acum. Discuţia dintre Locke şi Jack a fost mereu similară celei dintre Jacob şi MIB. Predica nesfârşită despre mai bine şi despre refuzul de a trece în dimensiunile şi confortul altuia. Mai binele ca duşman al binelui, ca de obicei. Căutările interminabile a ceea ce am fi putut fi în contexte care nu ne aparţin.

Jocul de-a conexiunile, de-a întrebările în circuit închis. Un fel de perfuzie ideatică, un mod de a insemina ceea ce suntem meniţi a fi.

De aceea privesc episodul acesta ca pe o reluare a relației contrastante dintre Locke și Jack. Ambii prizonieri ai aceluiași complex patern. Fiecare, în varianta sa, incapabil să se desprindă de personalitatea tatălui. Interschimbabili în funcțiile individuale de “man of science” – “man of faith”. Și pe insulă și acum în LAX, Jack devine ceea ce un om de știință ar trebui să fie, la modul ideal – să fie un căutător riguros al soluțiilor științifice și să creadă în ceea ce încă nu poate fi verificat sau demonstrat prin metodele actualmente disponibile. Discuția din spital este unul dintre pivoții finalului: șansa de a redeveni, de a schimba ceva fundamental este refuzată de Locke. Jack insistă, așa cum e construit ca și personaj, nu numai să salveze continuitatea unui destin ci și să-l influențeze. Să scormonească în detaliile intime / dureroase ale vieții lui Locke pentru a înțelege până la urmă un refuz care i-ar fi atins lui orgoliul de chirurg. Jack, aproape ca și Jacob ilustrează inevitabila pagubă produsă de intenția de a modifica într-un sens fix ceea ce destinul preferă să mai jongleze. Mai binele de care ziceam mai sus. Mai binele rigidizează calea destinului și poate împinge binele spre opusul sau negația sa. Folosirea unor expresii care au mai existat între cei doi sugerează legătura incertă dar inevitabilă dintre universurile lor individuale. Acel”I wish you believed me” l-am mai întâlnit și în biletul lăsat de Locke înainte de a se sinucide – altă schimbare capitală a destinului său. Acum expresia e folosită de Jack în alt moment decisiv al existenței lui John. Schimburile de idee ca și mesaj, schimburile de rol ca și destin – destinație reprezintă încă un test pentru locul unde ne vom regăsi la finele serialului. De care parte a paharului – plină de emoție și entuziasm, plină de dezamăgiri și întrebări rămase fără răspuns.

L-am revăzut și pe Bernard – același tehnician dentar bonom, piesă de legătură a unora dintre căutările lui Jack.

Mai e şi întrebarea ce se va întâmpla mai departe, având în vedere că lista de candidaţi s-a scurtat cu trei nume. Deşi e complet aiurea să ai preferinţe în legătură cu acei care rămân, Sayid a cam terminat-o în ton cu meseria – explozibili (la fel ca si Mickhail) iar soţii Kwon au urmat destinul lui Charlie, într-o tragică, tardivă şi definitivă reîntregire. Dar ce mai e definitiv în Lost?

Singura explicaţie definită de un personaj este implicarea şi importanţa lui Desmond. Cel care nu este pe nicio listă, dar care e pus deoparte pentru episoadele care au mai rămas. Insula nu a terminat cu el. Nici cei ale căror tabere se împuținează. În afara lui, lista mai conține 3 candidați: Sawyer, Jack și Hurley. Lor li se adaugă Kate și astfel avem un deja-vu – cei patru care au fost răpiți inițial de Ben pentru eliberarea lui Walt. Atacul lui Desmond asupra lui Locke în LAX și accidentarea acestuia au trezit câteva amintiri-conexiuni cu evenimentele de pe Insulă. Ca o ploaie de “chiasme” care se întețește pe măsură ce ne apropiem de final.

Rămâne de văzut unde sunt cei trei desprinși de grup, non-candidații Ben, Richard și Miles. S-a speculat că ar fi cei care au pus explozibilul în avionul Ajira – greu de crezut că au trecut așa de ușor de oamenii lui Widmore. În plus, nu cred că mai rămăsese C4 undeva pe insulă. Acum, dacă avionul fusese minat de Widmore, slabă lucrătura. Firul se vedea foarte ușor și bomba ar fi fost implicit simplu de identificat. După scufundarea submarinului, e de așteptat ca Lapidus să scape pentru reluarea zborului cu avionul Ajira, deoarece nu cred că Flocke ar fi putut pilota singur avionul, chiar dacă în LAX avea licență de pilot.

Rămâne tentația stranie de a anticipa un final care nu treubuie să dezamăgească și care trebuie să lase un mesaj. Un mesaj, mereu același și întotdeauna altul – limitele există pentru că le definim și le luăm în considerare. Ideația însă aleargă alături de capacitatea de a exprima tangibilul și intangibilul, binele și răul, limitarea sau infinitul. Lost continuă doar pentru că trebuie să se finalizeze cu deschiderea unei noi uși între noi și noi înșine. Între ceea ce ne-a definit și ceea ce devenim prin această experiență cu totul specială.

Mă tot bântuie ideea că insula mare se va scufunda şi va rămâne numai Hydra, după modelul Insulei Misterioase a lui J. Verne. Mi se tot pare că personajele sunt supuse rotaţiei de cadre şi de personalitate, până când destinul dovedeşte că rolul jucat de un individ nu depinde de voinţa sa, ci mai mult de masa la care joacă. Evit de multe ori să-mi exprim o părere precisă despre un personaj sau un eveniment, aşteptând ca scenariul să ia taurul de coarne. Nu numai că taurul nu are multe coarne, dar se pare că însuşi taurul cam lipseşte din peisaj. Nu a fost, cred, un episod slab, iar ca şi încadrare, noţiunea de “tranziţie” e una continuă de ceva timp încoace. Am observat că s-au mai redus şi localizat “chiasmele” între realitatea LAX şi cea de pe insulă.

În afară de mesagerul Desmond, care reuneşte fraţii vitregi cam în acelaşi timp ca şi pe insulă, numai rana lui Sun îi readuce frântura amintirii chipului lui FLocke. Tot serialul este un puzzle imens (s-a mai spus asta) şi acum se mai aşează câteva piese mici, se mai reordonează ideile şi acţiunile.
Contrar a ceea ce se vede ochiometric, Widmore nu pare interesat doar de resursele insulei, ci şi de potenţialul ei uman. Nu mi se pare genul care să se fi lăsat dus de nas de Sawyer şi promisiunile lui, astfel încât îi separă pe cei de care are nevoie şi îi aruncă în aer pe ceilalţi. Încearcă probabil să distrugă carcasa umanoidă a lui Smokie, prin aceste rachete destul de bine ţintite. Cu toate acestea, am remarcat fără să vreau că în momentul exploziei în care este implicat şi Jack, suflul exploziei umflă tot mai puţin pe Flocke care rămâne gânditor, cu faţa la ocean, aşteptând parcă să recupereze ceea ce urma să mai rămână din domnul doctor. Dacă Widmore ar fi să-i termine pe cei aduşi de Sawyer, acoliţii i-ar fi împuşcat fără ezitare. Widmore nu a adus degeaba o armată de oameni de ştiinţă şi probabil de experţi în arme. În plus, Desmond cel rezistent la descărcarea pungilor electromagnetice este o piesă importantă şi desigur un bun motiv de a începe războiul final.

Taberele s-au reorganizat şi reamestecat, pentru a justifica pe deplin titlul episodului. Desigur că trecerea lui Jack în tabăra lui MIB reprezintă o surpriză, mai ales după ce părea un candidat important la rolul de Jacob. Numai că, după perindările lui Desmond, acum evident că acesta pare un element de legătură mai interesant. Flocke nu-l poate ucide pentru că ar încălca regula jocului, Sayid nu-l ucide pentru că apucă să discute cu el…Desmond rămâne important chiar şi pe fundul fântânii. Tabăra lui Locke numără acum “recuperaţii” din accidente, împuşcaţi sau afectaţi de explozii. Practic, rămâne cu Jack şi Sayid, restul personajelor importante fugind cu barca (lui Desmond, evident) în timp ce figuranţii sunt (evident) ucişi de exploziile rachetelor lui Widmore. Mai rămâne micul grup al bântuitorilor de junglă, Richard, Ben şi Miles, al căror rol se va arăta în curând.

Mi s-a mai părut interesant faptul că Smokey luase iniţial înfăţişarea lui Christian Shephard urmând ca ulterior să-l reîntrupeze pe Locke. E posibil ca motivaţia să fie reprezentată de faptul că pe Christian nu-l ştiau mulţi dintre cei prăbuşiţi cu Oceanic 815. În plus, Smokie testează de mai multe ori “carcasa” Locke fie prin întâlniri directe, încercări de răpire etc. Având în vedere că mulţi avuseseră “near death experience” putea fi bine mersi Claire, Christian, Paolo sau alţii. A ales însă un personaj cheie a cărui importanţă se strădui s-o minimizeze. Vechiul şi mereu actualul Locke un a fost niciodată doar un credul. Credulitatea implică obedienţă într-o cauză nedocumentată. Locke era mereu adeptul unor idei bine documentate sau a unor principii solide la care mulţi dintre noi am apela într-o discuţie ideală. Acum, MIB devenit Flocke e un simplu recuperator de carcase în care au locuit personalităţile celor l-au lăsat să le vorbească. Jack e un caz special. El a avut la dispoziţie farul lui Jacob şi oarecum îndrumarea acestuia pentru a-şi descoperi dacă nu Calea, măcar traiectoria. A avut ocazia, ca şi în viaţa personală sau profesională, de a alege. De fiecare dată a ales ca un om de ştiinţă, chiar şi atunci când părea convertit în om al credinţei. Abia de Jack aş putea afirma din când în când că se comportă asemenea unui credul. Dar Lost e plin de surprize, aşa că o conversie e posibilă oricând. În realitatea LAX mă aştept ca Jack să-l “repare” complet pe Locke, redându=i şi mobilitatea membrelor inferioare.

Au fost multe momente goale de conţinut în episod, cu revederea Claire-Jack, explicaţiile lui Flocke către Jack precum şi multe momente din realitatea LAX, culminând cu minunata capturare a lui Sayid. Orice dar numai Sawyer poliţist versat nu. Are un nefiresc total, chiar dacă prezintă un mod posibil de conversie pozitivă a personajului. Lui Sawyer îi stă bine ca şi “bad boy” sentimental şi cam atât. Poliţistul hâtru nu-l prinde. Au fost şi puţine momente emoţionale, din care cel mai slab cu putinţă a fost reprezentat de revederea Sun-Jin. Mai lipsea ca inginerii responabili cu gardul să aibă o mică latenţă de decuplare şi să-i prăjească pe cei doi în momentul în care se regăseau pe linia de demarcaţie între cele două grupuri.
Unul dintre momentele care a mers în tonul emoţiei, atâta câtă încape într-un episod cu ceva acţiune şi explozii, a fost discuţia dintre Sayid şi Desmond; am regăsit aici subiectul acut al renunţării la sine pentru binele celuilalt, moment în care celălalt anunţă solem că nu doreşte să beneficieze de avantajele obţinute cu preţul compromisului. Un alt moment interesant a fost discuţia Jack-Sawyer, terminată evident cu despărţirea celor doi. Fie pe motiv de Kate, de Juliet sau de pricipii de viaţă cei doi rămân ireductibili, subliniind metafora personală din spatele fiecărei reprezentări.

În fine, e greu să scrii o recenzie destul de la rece şi la distanţă de momentul apariţiei. În plus, pauza de o săptămână ar trebui să reîncălzească spiritele în ciuda a din ce în ce mai multor sceptici care prezic plictis până la final. Finalul NU va aduce mulţumire, lămurire totală sau concluzii exacte. N-ar mai fi Lost dacă ar fi altfel. Dar ne vom “pierde” în concluzii la momentul potrivit.

Greu de spus dacă azi am avut un episod centrat pe Hurley. Având în vedere că toată lumea încearcă să-şi imagineze marele final, e normal să fim băgaţi din nou în ceţuri şi şoapte nocturne în timp ce ni se strecoară argumente care să ne ajute să digerăm inevitabilul.

Ştiu că unele review-uri au dezamăgit pentru că nu au atins subiectul curent al unui episod sau interrelaţia dintre ele. Încerc însă să transcriu “senzaţia” pe care o lasă de obicei evenimentele unui astfel de episod.

Acum totul a început si s-a axat pe antiteza “îl iubim sau nu pe Hugo”. Sunt numerele cele care descriu o parte din istoria Insulei şi o parte a logisticii serialului? Este Hugo un personaj sau personificarea unor ideaţii speculative contradictorii? Aducem iar în paralela nedorită faptul că unele dezvoltări multidimensionale ale unei personalităţi sunt legate indisolubil de corelarea spaţio-temporală cu o entitate similară şi neapărat simultană? Sunt mulţi prizonieri ai Insulei, dacă o luăm aşa. Cei care erau singuri prin definiţie, buni sau răi – Michael, Keamy, Ana-Lucia – în principiu cei care nu-şi găseau corespondenţele, legăturile cu universul celuilalt. Cei care-ţi găsiseră temporare descărcări energetice în universurile colegilor de Insulă – Jack, Sawyer. În final tot prizonieri erau Jacob şi MIB, ei înşişi complexităţi relative sau absolute, in funcţie de unghiul din care privim.

Aşadar, plecând de la consideraţia de săptămâna trecută a Allessei, că un nou univers apare în momentul luării unei decizii, putem specula că gradele de libertate pentru cei de pe Insulă depind de modul în care-şi lărgesc universul cognitiv. Ei bine, cine avea libertatea cea mai mare, de multe ori autoimpusă? Desmond, cel care are acum numărul 42 pe lista de Chicken-sales a lui Hugo. Desigur, o metaforă mică şi comercială. Dar până la Desmond, avem istoria alternativă a lui Hurley care apare acum ca fiind una de mare succes până când interferă primul menţionat, cu forţarea amintirilor de pe Insulă. Avem încă un cuplu care poate readuce scenariile universurilor alternative la un numitor comun. Cu ajutorului viziunilor lui Hugo şi ale remuşcărilor reîncarnate ale lui Michael. O reacţie în lanţ, cam asta pare să fi declanşat pachetul adus de Widmore pe Insulă. Desmond aruncat în fântâna energetică de către FLocke şi revenit în realitatea LAX pentru a materializa chiasmele dintre realităţile descrise. Desigur, povestea Hugo-Libby este emoţionantă nu numai pentru evenimentul în sine. Deschide uşa nebănuită a întrebării: ce este de fapt normalul? Este un simplu procent folosit de oratori pentru a închide în nas uşa individualităţilor? Este Insula Destinul însuşi? Asta i-a spus Jacob lui Richard?

Moartea sau mai exact pulverizarea Illanei este încă un joc al scenariului. Aşa cum s-a comentat, nu te poţi pregăti o viaţă întreagă pentru a proteja pe cineva şi să te joci ca fetiţa cu dinamitele. Illana nu era decât un pion al scenariului şi l-a părăsit precum dr Arzt.

Interesantă scindarea minigrupului Richard, care pare a nu participa la Cina cea de Taină care se pregăteşte în tabăra lui Flocke. Prea i-au ales cusuti cu aţă albă, Jack (soft as a tissue), Sun (mute as a whisper) şi Lapidus (cu uniforma albă precum aţa folosită la scenariu).

Hai să stric o vorbă şi cu descărcările energetice. Desmond este cel care rezistă unor astfel de descărcări. Dar Ben care a învârtit roata magică? Sau Desmond e cel care rezistă la bubuirea – ca să zic aşa – pungilor energetice? De fapt, in microuniversul fiecărei celule din corpul uman, acest mecanism se repetă de mii de ori pe secundă, în organite subcelulare denumite mitocondrii. Acolo, energia imensă (raportată la dimensiunile de care vorbim) rezultată din transformarea principiilor alimentare este dispersată pentru a nu ajunge toată odată la acceptorul final. Dacă acest lanţ de intermediari nu ar exista (the losties – in realitatea insulară), puterea (reprezentată de electroni de înaltă energie) ar ajunge direct pe orbitalii avizi ai oxigenului (MIB şi/sau Jacob, ). Şi vorba lui Richard, dacă acel cineva capabil să preia puterea şi să plece cu ea, nimic nu mai are sens pentru că totul se vaporizează într-o imensă explozie. Poate că scufundarea Insulei va fi ultima armă împotriva victoriei finale a vreunei forţe absolute. Poate că ăsta e unul dintre mesaje – puterea absolută naşte monştri, indiferent de direcţia şi sensul în care se manifestă, în timp sau în spaţiu. De ce această paralelă? Pentru că mai mult sau mai puţin voluntar, ceea ce realizăm şi privim se petrece de fapt în microuniversuri care ne compun şi datorită cărora existăm cu tot raţionamentul pe care-l facem pe marginea unui episod sau a unui serial. Microuniversuri energetice, care folosesc drept suport materia organică din care suntem compuşi, pentru a-şi duce şi rezolva războaiele la micro sau mezoscală. Micile mitocondrii duc un război permanent împotriva simplităţii, împotriva echilibrului brutal dintre plus şi minus. Ele au dobândit arta de a tergiversa apariţiile materiale în scopul – benefic cică – de a recicla energia. Fiecare dintre cei implicaţi în una dintre cele două tabere – MIB şi Jacob – preiau parte din energii şi le transportă dintr-o parte în alta, înclinând permanent balanţa dintr-o parte în alta. Cei care au avut contacte extinse cu universurile paralele ale cunoaşterilor individuale sunt capabili de a prelua controlul (Hugo), dărâmând conceptele preexistente. Cât s-a luptat Flocke să îi aducă pe cei trei în tabăra lui şi deodată, aceştia apar singuri la negocieri pentru a reîntregi grupul. Singurii care nu-şi găsesc liniştea şi sunt menţinuţi la distanţă sunt Sun şi Jin. Cei care pot înclina balanţa. Decisiv, dar nu permanent.

Am venit în faţa acestui episod cu o serie de întrebări şi am plecat cu o desagă de lămuriri parţiale care deschid un univers întreg, plin de alte întrebări relaţionate. Fiecare parte a universurilor individuale a fost disecată şi interrelaţionată cu altele, astfel încât că completeze un puzzle gigantic. Deşi urmărim destinele câtorva personaje, avem capacitatea de a ne regăsi parţial în fiecare, ceea ce înseamnă că scopul imensului test psiho-somatic şi social, numit Lost, a fost oarecum atins. A reuşit, până acum să ne amăgească, să ne dezamăgească (rar, spontan şi inevitabil), să ne urce pe garduri (sonice sau nu), să ne elibereze zborul (nu neapărat Oceanic) şi să ne încătuşeze visele (sporadic şi manipulator).

Am căutat, fiecare dintre cei care bântuim acest blog, similitudini, legături interne sau conexiuni neîntâmplătoare cu existenţa şi experienţa proprie, iar miile de comentarii susţin faptul că în fiecare dintre noi e o fărâmă de Lost, măcar o parte din noi e pierdută întru această regăsire virtuală. În fine, care este marea necesitate de a cunoaşte realitatea palpabilă, atât timp cât regulile, ecuaţiile şi legile sunt nu ‘făcute’ ci doar traduse, transcrise şi apoi exprimate. Exact ca şi principiul fundamental al sintezei de proteine – suportul materiei organice vii. Multe similitudini cu subsiduarul molecular, prea multe pentru a renunţa la ideea că Lost ne prezintă o serie de opţiuni care au acele “chiasme” comune, puncte de întrepătrundere şi de schimb.

Nu detonarea unei pungi energetice, aşa cum probabil nu se va arăta în alte episoade, este cheia. Detonarea energiei interne, a puterii de a alege opţiunea corectă pentru sine, acolo e buba plină de ecuaţii care trebuie să se spargă pentru ca omenirea să meargă înainte. Lupta între ceea ce ni s-a prezentat ca fiind bine şi/sau rău este de fapt lupta cu inconstanţa caracterială care ne duce pe marginile abisului, după care ne dă şi un brânci. John Locke când era slăbit de neîncredere a pierdut tot. Charlie, speriat de consecinţele îndoielilor sale referitoare la viitor, vise etc, a dat peste turbulenţe şi oameni care i-au schimbat destinul. În momentul când a fost convins de un principiu, a devenit el însuşi piesă de hotar pentru destinul altora. Chestie de conectică. Mi-aş dori un singur lucru – ca această minunată încrengătură să nu poarte amprenta dulceagă a lui “love conquers all”.

Există oameni a căror experienţă, de cele mai multe ori ieşită din tipare şi aproape obligatoriu impregnată de suferinţe şi deveniri, a transgresat în timp, regăsindu-se în experienţa ulterioară a altora. Am putea considera că una dintre căile viziunii, fie chiar şi deformate, ar fi iluzia determinată de consumul unui drog. Fie Charlie devine însăşi reclama împotriva consumului de heroină, fie devine exemplul de victimă a propriului viciu. Sigur că in Lost, Charlie renunţă la viciu în favoarea vocii destinului. Sigur că asta e una dintre realităţile perfecte pe care ni le imaginăm când avem un apropiat căzut în patima iluziei mortale. Dincolo de Valea Plângerii, era un loc unde Făt Frumos putea să ajungă. Prin contrast, Charlie apucă să ajungă numai în apă, deşi fusese momit de iluzia oglinzilor paralele cu destinul său. Charlie este ceea ce un artist este cu adevărat – un mesager. Semnalele pe care noi, dependenţii de una dintre realităţi, le ignorăm, sunt transmise prin metode neconvenţionale. Chiar dacă ele se numesc iluzii, întrepătrunderea dintre ceeea ce ni se arată şi ceea ce percepem este necesară evoluţiei ulterioare. Şi cu asta subliniez încă 2 apariţii ale dictonului “What’s done is done” aparţinând familiei Widmore. Iar Desmond are în buzunare pe care le-a pierdut în explozia staţiei Swan, o întreagă Hydră de explicaţii pentru cei pe care-i păstoreşte în lumi paralele. E totuşi un highlander, remember.

Dan a scris o ecuaţie, deşi era muzician; Beethoven a visat o Sonată deşi nu fusese pe Lună. Axele ecuaţiei lui Dan ascund sau mai exact evidenţiază “spaţiul real şi timpul imaginar”; partiturile sale nu spun nimic dar rezultatul ecuaţiei sale generează un vis, o iluzie. La fel ca şi partiturile reale ale lui Beethoven (Mozart, Bach, Chopin, name it). Nu evenimentele episodului sunt interesante; de data asta e un old fashioned episode, cum a remarcat cineva. Cheia stă în descifrarea individuală a mesajului. Cine ştie cel mai bine cum se îmbină realităţile? Eloise. De ce se implică? Pentru că are nefericirea statutului de vizionar. Vizionarul ştie că faptele petrecute nu mai au revers ci numai consecinţe. Noi, restul, membrii participanţi ai unor realităţi care ne convin sau nu, suntem condamnaţi la fericirea de a nu fi ştiut ceea ce urmează să se întâmple. Putem participa fericiţi la confirmarea sau infirmarea unor presupuneri, dar nu ne putem întrista că misterele s-au întrerupt sau s-au devoalat cumva. Lost continues.

Se pare că atunci când vrei să fii concis în exprimarea unor mesaje pertinente, eventual cu încărcătură emoţională, cel mai bun lucru e să alegi un episod “de tranziţie” cu un final spectaculos. Deşi intuiţia tuturor se va fi legat de acest final, îmi asum riscul de a nu vorbi despre el pentru ca scriu recenzia la ore imposibile.

Dar ce te faci când trebuie să scoţi esenţa din detalii iar detaliile prezintă o diluţie exagerată?

Sistematic începând, emoţia altor episoade reprezintă plăcute amintiri ale episoadelor precedente. Azi, cuplul Jin-Sun ne aduc spre analiză soarta cuplului format din pături sociale atât de diferite încât pot fi considerate divergente. Deşi destinele lor aveau evident sensuri opuse, liberul arbitru permite asocierea personajelor. E clar că problema celor trei tabere la ora actuală este de a obţine informaţia vitală: cine e candidatul Jin sau Sun? În tabăra Widmore, care seamănă oarecum cu echipajul Keamy tremis să rezolve lucrurile pe Inuslă la un moment dat, Zoe, fizician care nu se ridică deocamdată la nivelul lui Daniel Faraday, se ocupă de capturrea lui Jin, aparent pentru faptul că semnase nişte hărţi cu distribuţia pungilor electromagnetice pe Insulă. Hărţile datează probabil din perioada în care Jin, Sawyer şi Miles călătoriseră în perioada anilor 70 ai iniţiativei Dharma, perioadă în care Radzinsky proiecta şi construia staţia Swan pentru controlul unei asemenea pungi. Se înţelege că Widmore caută încă o sursă similară de energie pentru un proiet la scară mare, de ce nu o nouă mutare a Insulei care s-ar lăsa în final cu scufundarea acesteia. Răpirea lui Jin coincide cu un moment în care Flocke pleacă s-o ademenească şi pe Sun în grupul său. Deşi putea călători extrem de repede sub formă de Smokey, Flocke lipseşte suficient de mult din tabăra proprie pentru ca atacul grupului Widmore în vederea răpirii lui Jin să aibă succes. Flocke dă semne de slăbiciune, îl pierde pe unul dintre candidaţi, în timp ce Sayid este “confortably numb”. Această aparentă (zic eu) insensibilitate pare a se datora lipsei sale de motivaţie în perspectiva părăsirii Insulei. Bună de tot replica lui Flocke: “e mai bine aşa în vederea întâmplărilor ulterioare”. Ceea ce înseamnă că o mare parte din războiul care se pregăteşte de ceva episoade, va fi psihologic sau nu va fi deloc. Un tip care nu simte nimic este ideal pentru o operaţiune în care forţe antagonice încearcă să ademenească prozeliţi. Tot în tabăra Locke, legea pare a fi – important e să-i scoatem de pe Insulă pe cei de pe lista lui Jacob, să rămână omul fără candidaţi. În acest sens ademenirea lui Claire cu ideea reintegrării sociale alături de Aaron, dar cu sacrificarea lui Kate, pare elocventă. Ar fi un pic xenofob ca în finalul finalului să moară toţi şi să rămână cuplul centric din episodul de azi, întru ilustrarea supremaţiei rasei galbene care se prefigurează pe plan mondial. Dar să nu batem câmpii prea tare, e totuşi doar un episod din Lost.

E interesant să vezi cum puterea lui FLocke este limitată de liberul arbitru, de apa dintre insule (se transforma probabil în noroi) şi de intervenţia bine sincronizată a celor din tabăra Widmore.
Un alt punct de sprijin al episodului este tentativa eşuată de corupere a lui Sun. Deşi o lasă să aleagă, ademenind-o cu reunirea cu Jin, Sun nu cade în capcană. Deşi FLocke putea s-o ia la pachet după ce Sun dăduse cu capul de cracă, se pare că simpla negare e suficientă pentru a nu trece dintr-o tabără în alta. Apartenenţa la taberele Jacob şi Flocke se bazează pe credinţă şi voluntariat.

În istoria LAX a cuplului Sun-Jin, nimic nou în afară de spectaculoasa întregire a coliziunilor şi coalescențelor dintre personaje. Am văzut întâlnirea între Sayid şi Jin mediată de absolut delicioşii Keamy şi Omar (vezi că şi eu sunt arab – ha ha) precum şi apariţia misteriosului Mikhail. La fel, încrâncenarea lui Paik tatăl de a separa suflete pereche. Desigur, în realitatea LAX, în carnagiul din restaurant apar puncte comune – Mikhail împușcat în ochiul care era obturat pe Insulă, Sun însărcinată pierde sarcina şi devine sterilă (?) – aluzii, conexiuni sau predestinare? Drăguţă apropierea cu starea lui Sun pe insulă, în “grădiniţa” ei cu legume, în care moartea plantelor sădite ca un mesaj al comuniunii familiale este asociată cu indiferenţa faţă de destin sau liberul arbitru. Frumos, verde, suculent, astfel încât în tabăra Jacob, acum lucrurile sunt oarecum liniştite, cu un Jack aproape filosofic, dând semne de comportament din sezonul I.

Şi în final, pentru că acum putem vorbi despre pachet – e ora 13 – de ce credem că este adus Desmond pe Insulă. Mai întâi pentru că Eloise Faraday i-a spus clar că mai are treabă acolo. Desmond pare bine sedat, este transferat ca un adevărat colet la infirmeria de pe Hydra – acolo unde exista camera 23 pentru inducerea mesajelor subliminale. Practic îl văd ca pe un instrument pe care Widmore îl va folosi pentru o eventuală detonare a unei alte pungi energetice – doar a mai făcut asta odată la Swan. Mai lipseşte Penelope cu altă echipă de salvatori pentru a reîntregi grupul şi frustrarea paternă a lui Widmore, legată de potrivirea caracterială dintre Desmond şi Penny.

Interesantă, de asemenea, frustrarea lui Locke faţă de pachetul secret, care i-ar putea ameninţa planurile. Acum avionul este bine păzit, Hydra izolată cu piloni, Jin şi Sayid i-au scăpat – probabil urmează un episod compensator.
Replica episodului mi se pare cea cu roşia care a supravieţuit pentru că nu a fost nimeni care să-i spună că trebuie să moară. Într-un fel, ca şi supravieţuirea în eventualitatea unei realităţi post-insulare – dacă eşti convins de importanţa scopului tău dincolo de evenimentele impuse de destin, poţi supravieţui asemenea roşiei cu pricina.

Problemă – oricât de plauzibilă ar părea anestezierea celor din tabăra Flocke, Sawyer a luat doza foarte aproape de carotidă, în mod normal din cauza şocului se putea alege cu o hemoragie cel puţin.

Cum începe şi cum se terminã, unde e oul şi unde gãina şi mai ales cine a fost la începuturi. Ab aeterno. Episodul cât un serial. Nu e de mirare cã a şi avut mai multe minute la dispoziţie pentru a ne convinge cã infinita luptã între contrarii are rãdãcini vechi, unele cunoscute, altele nu. Un serial care propune un experiment socio-virtual la o scalã neimaginatã pânã acum, are nevoie de 6 ani pentru a ajunge la subiectul de bazã. 6 ani, 6 candidaţi – probabil cã dacã nu era greva scenariştilor, nu se mai potriveau datele, dar noi, simplii privitori şi comentatori ai fenomenului nu ne puteam împotrivi destinului. Dar suntem oare numai simpli privitori? Ne-am rezumat la trecerea în revistã a unui alt mare personaj, Richard eternul? Sau am stabilit cã fiecare dintre noi îşi regãseşte, prin atingeri pasagere, fragmente din destinul individual în fragmente din imensul puzzle al Insulei? În fiecare dintre noi sãlãşuieşte un animal de pradã, gata sã atace, gata sã devoreze, gata sã fie sublim sau sã pãcãtuiascã infernal. Fiecare dintre noi are o parte imuabilã şi alta vandabilã. Dincolo de scopul pentru care ne-am menţine componentele contradictorii în contact, e Calea pe care o urmãm, aparent indiferent de voinţa noastrã. Destinul lui Richard, spovedania supremã pe Insulã, transformarea sa în mesager al lui Jacob în cãutarea unui succesor, cam asta e pe scurt firul narativ al episodului. Dar dincolo de fiecare scenã, îi regãsim şi pe ceilalţi şi ne regãsim şi noi. O poveste de dragoste la fel de tristã precum a lui Sayid, aventuri precum ale lui Sawyer, fiecare element ne readuce la acelaşi numitor comun: destinul.
Destin care se joacã în materia din care suntem alcãtuiţi, pentru a ne sãpa capacitatea de a crede cu adevãrat în valorile intrinseci. Richard, cu încrederea zguduitã de dispatiţia lui Jacob, revine ciclic la coşmarul debarcãrii forţate pe Insulã: se considerã mort, la fel şi pe ceilalţi. Ar fi prea simplu sã aibã dreptate.

Un episod aparte, fãrã LAX, fãrã alternanţe, fãrã divagaţii. Esenţã purã de Lost într-o sticluţã de vin al cãrei dop este Insula, ca sã folosesc metafora minunatã a contenţiei rãului de cãtre alte forţe care-i vor binele.
Am aflat azi în sfârşit cum a fost distrusã statuia, hai sã zicem plauzibil din punct de vedere mecanic. Interesant este cã, la prima discuţie dintre Jacob şi MIB, corabia plutea pe o mare liniştitã în jurul insulei, iar apoi o furtunã epicã o aruncã peste statuia pe care o face bucãţi, în junglã. Richard, cu conştiinţa încãrcatã de o crimã pe care nu a vrut s-o comitã (omor din culpã), îngroaşã rândurile celor care au de ispãşit ceva pe Insulã. Era normal ca tocmai el, cel-care-nu-îmbãtrâneşte niciodatã sã aibã de rezolvat o ecuaţie existenţialã la fel de dificilã ca şi a celorlalţi. Fiind însã singurul supravieţuitor de pe Black Rock (condusã de Magnus Hanso cãtre Lumea Nouã) şi corupt instant de MIB în schimbul libertãţii, Richard devine atemporal pentru a putea reprezenta punctul de legãturã între cele douã universuri care guverneazã Insula.

Povestea lui Richard este cu adevãrat simplã, dureroasã şi un pic inspiratã din Highlander şi Insula din ziua de ieri (U. Eco). Esenţa poveştii este cã ai nevoie de o eternitate pentru a-ţi da seama cât de puţin timp îţi trebuie pentru a lua decizia care te face fericit. Care te duce dincolo de tine. Care te poate arunca în braţele disperãrii din care sã scapi numai prin compromis sau în braţele veşniciei pentru a reflecta vremelnicia a toate care sunt.

Care este legãtura între Richard, Ben şi Locke? Fãrã îndoialã, Richard le-a urmãrit destinele din copilãrie, lui Ben pe Insulã iar lui Locke în lumea exterioarã Insulei. Fiind şi la acel moment în cautare de candidaţi, ca mesager al lui Jacob, Richard ajunge la Locke (copil) şi spre groaza sa îl vede cum alege cuţitul ca şi obiect al unei viitoare activitãţi. Richard cãuta probabil motivaţia unor acţiuni ulterioare asupra cãrora fusese prevenit (de genul – Jacob i-a spus cã va muri de cuţit pentru cã dacã trebuie sã se întâmple, atunci se va întâmpla; trebuia gãsitã calea şi succesorul sãu). Dar Richard îl pãstoreşte şi pe Ben. Ben care abia îşi executase penintenţa în ochii noştri în Dr Linus, revine ideatic ca şi ucigaş al lui Locke, furnizor de conţinãtor pentru MIB şi desigur purtãtorul cuţitului lui Locke pentru uciderea lui Jacob. Astfel, se mai leagã câteva fire ale poveştii.

Mesajul finalului apare astfel: rãul este contenţionat de forţele binelui prin intermediul unui sistem fragil şi casant. Rãul se vede prin transparenţa binelui, duşmanul acestuia din urmã fiind mai-binele. Dacã scoatem dopul, rãul se scurge peste bine, puntând sã-l înglobeze. Dacã rãul se pierde cu firea şi sparge sticla (asta fiindu-i permis pentru a putea încãlca linia de demarcaţie) cioburile binelui sunt scãldate de sângele rãului, fãrã însã ca acele douã entitãţi sã se amestece. Se pare cã binele are doar fani în timp ce rãul face prozeliţi. Cu toate astea, în ciuda dorinţelor fantasmagorice ale lui Richard (învierea soţiei, viaţã veşnicã), binele lucreazã pe cãi neştiute, repunându-l pe axa de care de fapt aparţine. Piatra albã din balanţã, piatra albã şlefuitã de timp din mâinile lui MIB este de fapt destinul lui Richard. Destinul de neînduplecat, în ciuda puterii de convingere a uneia sau alteia dintre cele douã forţe. Richard rãmâne cel care trebuie sã fie şi este un mare câştig pentru tabãra lui Jacob. Pregãtirile pentru marea confruntare continuã. Vorba lui Veve şi citat din episod: Putem vorbi toatã ziua despre bine şi rãu, important e cine şi cât comenteazã. Sã purcedem.

Ştiu că, în principiu, dacă scriu o recenzie de Lost la ora asta, sigur am pierdut startul. Ei bine Sawyer nu l-a pierdut. În ciuda senzaţiei de episod de umplutură, în jurul personajului mult-iubit se concretizeaza un non-grup. Sawyer reprezintă în clipa de faţa independentul care ne-am dori să devenim, într-o zi. Fără obligaţii, cu fruntea sus,capabili de a ne bate pentru confortul personal, cu un egoism demn de o cauză mai bună.

Sawyer este aici un exemplu de ax de rotaţie. De piesă indispensabilă. El există în clipa de faţă, pe Insulă, pentru sine. Dacă alături de sine se mai nimereşte un caracter – cum ar fi Jin, pe care nu-l vad de partea lui MIB – atunci deja e un grup. Ceea ce-mi place la Sawyer este caracterul ascuns al lipsei sale de caracter. Un fel de personalitate învelită în multiple carapace ale rezistenţei în lupta dură cu viaţa. În realitatea LAX este un apărător al dreptăţii care însă nu este capabil să împartă acea parte tristă a trecutului său cu nimeni. Parte din trecut care, am remarcat, are cele mai multe puncte comune cu existenţa sa insulară. În toate realităţile prin care a trecut, Sawyer e genul care pune în balanţa interesul personal alături de un caracter mai mult sau mai puţin complementar. Dă senzaţia că poate dar că nu vrea să încline balanţa în favoarea sa fără adaosul unui “partener”. În realitatea LAX, Miles îi dă celebra replică “Do you want to die alone?”; pe insuliţă la Hydra, rochiţa plină de amintiri a lui Kate îi spune, fără cuvinte, cam acelaşi lucru. Sawyer pare capabil de a minţi suficient pentru a direcţiona rezultatele luptei între taberele care se formează. El va fi de partea celui care-i va servi interesul. Iar interesul lui e să scape de angoasa teribilă a traumei din copilărie. La fel ca Jack, aflat sub dominaţia complexului patern.

Am observat de asemenea că realităţile paralele respectă complexele, problemele fundamentale pe care fiecare le-a adus pe Insulă.
Sawyer e un personaj descurajant de simplu, cu un destin asemenea, destin pe care-l invidiem în ambele sau multiplele realităţi. Iar esenţa episodului am găsit-o în dialogul pe care-l urmăreşte la TV: ideea simplităţii cutremurătoare a reţetei fericirii şi faptul că oamenii nu dispar atunci când mor. Nici Locke nu a dispărut, a devenit FLocke şi acum încearcă disperat să o atragă şi pe Kate de partea lui. O salvează de sub cuţitul lui Claire, apoi încropeşte povestea nebuniei materne pentru a o determina pe Kate să se simtă responsabilă pentru viitorul lui Aaaron. Probabil că îi va promite custodia acestuia, urmând ca la plecarea de pe Insulă s-o “uite” puţin pe Claire pe acolo, aceasta având acum apucături de Rousseau.

Încercările de atragere a lui Kate mi se par puerile, având în vedere gradul ridicat de independenţă al gândirii acesteia. A întrebat cineva de ce nu a arestat-o Sawyer pe Kate în realitatea LAX. Gradul acela de şmecherie a lui Kate, faptul că Sawyer o plăcea pentru asta. Exact ceea ce o face puţin compatibilă cu Jack. Gavroche-ul din Kate, asta e expresia potrivită.
A mai rămas o mică parte de episod de discutat, Sawyer a facut restul. Întâlnirea cu Widmore pare mai mult o tehnică a lui FLocke de a testa terenul pe care urmează a se da bătălia. Nu avionul era problema ci trupele şi pregătirea grupului venit cu submarinul. Într-adevăr, la ce feţe au, primul grup trimis de Widmore arăta mult mai bine, avea mai multe personalităţi. Aici nici măcar oamenii care ridicau pilonii anti-Smokey nu re ridicau la nivelul de trupă de asalt. Actualul grup Widmore e heterogen şi are în submarin un secret de care sigur cineva va profita. Widmore ştie de Smokey, ridică deja bariera împotriva lui şi probabil că, la momentul luptei, cineva va introduce codul de dezactivare iar Smokey îi va pârli pe proaspăt veniţii pe insuliţă. Desigur, este aşteptat şi dl Desmond. Acum mai rămâne să vedem dacă după lupta finală, Insula va avea soarta omonimei din Insula misterioasă (J. Verne) – insula mare se scufundă, insuliţa rămâne ca martor mut al marii aventuri. Sper să nu fie cazul de atâta dezamăgire.

Acum să speculăm niţel. Dacă e cineva care ar vrea să plece cu avionul, ar avea nevoie de pilot, care e în grupul pro-Jacob. Dacă Sawyer vrea să plece cu submarinul, păcălindu-l pe FLocke, mi-e că acesta din urmă va arunca submarinul în aer. A mai făcut-o odată, pe vremea când era Locke simplu. Widmore vrea Insula, dar dacă îi dezactivează cineva gardul (pariuri – cine va fi?) vine FLokey (FakeLockeSmokey) şi-i afumă pe toţi. Dar să ne înarmăm cu răbdare, până miercurea următoare.

Tentaţia puterii, căile contorsionate ale obţinerii ei, metodele sinistre de menţinere şi în final cumplita dezamăgire a inutilităţii deţinerii ei (unii numind-o înţelepciunea vârstei, în care ne refugiem mai mult sau mai puţin fibrozaţi).

Un episod cu adevărat tulburător al unui destin de intermediar: între Henry Gale from Minnesota şi Benjamin Linus de Dharma, între o mamă ucisă fără voie, un tată ucis intenţionat şi o fiică ucisă cu buna ştiinţă a nevoii de putere iar de cealaltă pare altruismul pur, sacrificiul de sine în favoarea cauzei nobile. Alternativa lui Ben în realitatea paralelă este la fel de plauzibilă ca şi a celorlalţi. Am remarcat însă că legăturile cu Insula sunt voit mai abrupte şi mai tulburătoare: tatăl suferind de un cancer pulmonar în stare terminală în timp ce pe insulă Ben îl gazează, Alex având la tâmplă acelaşi pistol al destinului doar că pe Insulă era metalic iar dincolo era volitiv. Tentaţia fugii către puterea absolută este mediată absolut minunat de un suplinitor – Locke, acela care acum este substituentul lui MIB. Nu voi arunca acum fraze mari despre bine şi rău pentru ca în Lost, ca şi în viaţă, relativul ne învaţă să fim precauţi cu iniţiativele impulsive. Am însă a spune că simt că rolul fiecăruia trece dincolo de personaj, între realitatea alternativă a spectatorului. O, da! Un episod sensibil şi multidimensional care spumează puţin încrâncenarea în căutarea acţiunii.

Minciuna care l-a servit mereu pe Ben în realizarea scopului său suprem, controlul puterii, dă greu din picioruşele ei scurte şi gâfâie în faţa adevărului simplu: trădat de propria sete de mărire, crezându-se magnat al propriului destin, aflând că nu avea cum să fie  nici măcar parte a planului pe care dorea să-l controleze, Ben se dă de gol întâi în faţa planificatorului Jacob apoi în faţa celor care erau necondiţionat de partea sa. Replica lui Miles e ca orice diagnostic în faţa gropii – bisturiu: Jacob a sperat până când cuţitul i-a atins inima, că se înşeală; nu s-a înşelat. Ironic, Ben nu-şi pierde controlul şi scara de valori când o pierde pe Alex, nu tremură când îşi ucide tatăl dar o ia razna după ce iluzia obţinerii puterii pare să se destrame. Atunci, nu-i mai rămâne decât să mai încerce 2-3 mistificări pentru a termina îngenuncheat în faţa propriei conştiinţe (dialogul cu Ilana). e sugestiv şi modul în care spune mut “adio arme” în faţa lui Sun, pregătit să rămână în tabăra Jacob, în ciuda tentaţiei de a ajunge ceea ce şi-ar fi dorit – stăpânul Insulei. Sigur că promisiunea lui MIB era o deşertăciune, dar ai un pic senzaţia că realitatea alternativă a refluat în sufletul actual (ce a mai rămas din el) al lui Ben. În plus, având în vedere că se apropie de insulă duşmanul său principal întru deţinerea puterii, rolul său pe plajă urmează să fie probabil esenţial. Fiecare dezamăgit de Jacob pare dezamăgit de sine însuşi, de incapacitatea de a se încadra şi pune în practică propriile aspiraţii. De a-şi nega slăbiciunile şi greşelile. Se pare că asumarea lor e singura cale de a scăpa din cuşca propriei conştiinţe. Până şi Lapidus are mica lui neîmplinire, că a ratat prima venire pe Insulă, moment în care Ben, genial de altfel tot episodul, îi aduce aminte că dacă trebuia să se întâmple, atunci s-a întâmplat. Nu poţi fenta destinul.

Acţiunea nu e foarte intensă, în sensul în care nu avem acţiuni masive de tip Smokey, dar e desfăşurată molcom, pe mai multe planuri şi împănată excelent cu realitatea alternativă a Dr Linus, doctor în Istorie.

Trioul Jack-Hugo-Richard mai rezolvă o mică ecuaţie – starea depresivă a lui Richard după moartea lui Jacob. Lăsat în voia liberului arbitru, Richard e măcinat de stări latente pe care le credea uitate şi pierdute după ce fusese probabil eliberat de pe Black Rock. Tind să cred că era într-un fel deţinut acolo, că fusese eliberat de Jacob şi că se credea la fel, o parte a planului acestuia. Întrebarea sa e similară cu a altora: cât şi de ce trebuie să îndur pentru a ajunge unde? – ecuaţie cu trei necunoscute. Când însă faci parte dintr-un plan care te depăşeşte, atunci nu te poţi retrage din el când şi cum vrei. Nu faptul că Jack era un candidat opreşte explozia potenţială ci faptul că îndoiala lui Richard nu putea compensa trecerea lui prin timp. Dacă i-a încetinit sau nu Jacob orologiul ciclului celular, dacă rata lui metabolică este mai lentă, nu ştiu, probabil vom afla la momentul potrivit. Jack are în continuare aceeaşi problemă – să afle DE CE. În schimb, deşi “man of science” acum face o mare figură de “man of faith”. Câştigă însă încă un aliat pentru tabăra Jacob, ceea ce e bine pentru că la Hydra se adună tabăra MIB.

Desigur că minutul 41 ne aduce supriza aşteptată, întoarcerea lui Widmore, cu un submarin care pare pregătit de luptă. Mai rămâne să apară şi Desmond, la un moment dat şi lupta poate începe.
Am mai remarcat printre cărţile şi revistele rămase de la Sawyer, The chosen – Alesul, de Chaim Potok, în care 2 buni prieteni aleg şi urmează căi diferite, de tipul man of science / man of faith. E una din trăsăturile serialului şi poate una dintre învăţăturile sale: cum alegem Calea.

Pentru final, tabla pe care scria Dr Linus, semăna cu marea agitată din jurul Insulei, iar discursul său putea fi valid în ambele realităţi. Punctul comun – discuţia despre un fanatic al puterii absolute – Napoleon – şi un joc de cuvine al bidirecţionalităţii şi al interschimbabilităţii celor două tabere în care ne-am putea regăsi (involuntar oare?) ELBA – ABLE (to achieve power)!

Întrebarea este: cine alege de fapt? Alege o entitate pentru fiecare dintre noi sau, pe baza unor experienţe anterioare, avem fiecare posibilitatea de a opta? Au fost multe întrebări până acum şi apar în continuare mici detalii sau mari evenimente care ridică unora mingea la fileu, iar altora le muta fileul cu totul.

Un episod Sayid centric, cu obişnuitul fir epic al realităţii alternative întreţesut în acţiunea de pe Insulă. Sayid este elementul din interiorul Templului, care, benevol sau nu, lucrează pentru MIB. Nu o să mă reped să îl condamn sau să îl gratulez pentru alegerile făcute. Sayid rămâne un tip special, măcinat de trecut , cu idei puţine dar fixe, cu un viitor inexistent. Pentru el, calea aleasă depinde de un singur element: Nadia. Având în vedere că în mare parte din episod Sayid se luptă cu Dogen pentru ca în final să-l omoare, alături de translatorul său (Lennon), să privim puţin, comparativ, traiectoria celor doi.

Sayid face tot posibilul şi se agaţă de orice detaliu pentru a-şi răscumpăra greşeala de a-şi fi torturat semenii, conaţionalii etc. Mâintuirea sa individuală, căinţa, caută un punct de sprijin, punct reprezentate de dragostea pentru o fiinţă umană – Nadia. În realitatea alternativă, el nu mai caută să-şi împlinească dragostea ci doar să se salveze prin ea. Îşi alege singur Golgota, nu i se impune. Iubeşte fugind de obiectul iubirii sale, Nadia e căsătorită şi are copiii pe care Sayid şi i-ar fi dorit, cu fratele său, Omar. Iar simbolurile călătoresc suav prin reîntâlnirea dintre Nadia şi Sayid – nepoţii îl adoră, Nadia nu poate nega ceea ce simte pentru el, ştie că a sacrificat dragostea lor pentru un scop de dincolo de ei, Sayid le aduce copiilor un bumerang din Australia – bumerangul simbolizând reîntoarcerea energiei la sursa care a produs mişcarea; un bumerang sparge o vază care, lipită nu va mai fi ceea ce a fost iniţial… şi povestea continuă, una dintre poveştile care ţin neuronul treaz şi sinapsa înlăcrimată pe parcursul celor 41 de minute din episod. Destinul nu bate mereu la uşă, uneori sună la telefon, testându-ne capacitatea de a recunoaşte, în faţa altora sau a noastră că un anume procent din noi e altfel, că am suferit o schimbare. În timpul revenirii în familia fratelui său, Sayid are ocazia să redevină puţin răzbunător şi, în numele apărării fratelui, să mai ciupească puţin din stimabilii cămătari. Şi aici Sayid arată că partea bună despre care încearcă să-i convingă pe toţi, există, doar că dacă majoritatea ţi-a pus o etichetă, o porţi fără a mai avea şansa să demonstrezi că meriţi să scapi de ea. Drăguţă reapariţia leui Keamy, tot în rol negativ şi tot rapid curaţat, ca şi la venirea pe Insulă. Practic, dacă vreţi Keamy e un personaj negativ, care nu-ţi găseşte loc nici pe Insulă, nici în realitatea alternativă (poate de aia sunt aşa de mulţi în România, aici o fi the garbage dump of the Island).

Traiectoria lui Dogen e diferită, dar nu foarte mult. El este cel care, exploatându-şi calităţile native, urcă pe scara valorilor materiale, plătind apoi preţul prin accidentul provocat în care-şi pierde copilul. Fără a avea “păcatele” şi antecedentele lui Sayid, Dogen plăteşte la fel de scump pentru o clipă în care vanitatea sa l-a împins dincolo de limitele unei sărbătoriri normale. Dogen nu-l poate ucide pe Sayid, deşi îşi dă seama că e omul lui MIB, pentru a nu tăia linia de demarcare dintre cele două lumi. Trasa de cenuşă. Regulile jocului. Interesant că, deşi regulile sunt trasate cu o cenuşă care ar putea zbura la o pală de vânt, respectarea lor face iluzia stabilităţii mult mai reală. Dincolo de Jacob, MIB şi taberele lor mai e generatorul acestor reguli precum şi al ideaţiei produse de aceştia. Dogen e bine ancorat în conceptul de Jacob şi pentru a elimina elementele adversarului trebuie să se folosească de intermediari. Aşa cum MIB se foloseşte de Claire sau de Sayid pentru a-şi transmite intenţia – cine nu e cu mine e împotriva mea – precum şi pentru a pătrunde în multrâvnitul Templu.

Trimiterea lui Sayid pentru întâmpinarea lui MIB ne mai arată că PsuedoLocke nu este decât o reprezentare – nu mai curge nimic din el, decât câte o cugetare sau o idee. În schimb, Sayid îşi duce misiunea până la capăt, punând capăt protecţiei Templului.
E interesant rolul Illanei, care ştie o mare parte din secretele Insulei şi ale Templului. Mă tem că e o demnă reprezentantă a lui Widmore, care nu va întârzia să apară într-un rol negativ. Ca şi MIB, scopul lui Widmore era să cureţe insula şi s-o preia.

Aşadar, oricat de sinuos ar fi drumul de urmat, destinatia e aceeasi. E e ca o problemă pe care o rezolvi in mai multe moduri, rezultatul e acelasi (Veve). Şi pe orice cale alternativă o apuci, mi se pare interesant că nu e vorba doar de punctul final ci şi de punctele intermediare ale existenţei. Oricum ai evolua, treci prin puncte predefinite şi ajungi la un singur punct final. Destinele noastre au mici puncte comune, chiasme ca sa zic aşa; apoi, daca luăm în considerare liberul arbitru, traiectoria se modifică fara a eluda punctele intermediate obligatorii si puntul terminus. Buclele si devierile astea reprezintă progresul. Şi ca să nu uit, în discuţia dintre Jacob şi MIB, cinicul este Jacob!

Până la urmă, întrebarea noastră rămâne: cu ce ne alegem? Cu răspunsuri, cu incertitudini sau cu evenimentul ciclic, cu reîntoarcerea în punctul de plecare? Spunea Donkeypapuas de simbolul şarpelui care-şi înghite coada (Ouroboros), ca reprezentare a ciclicităţii timpului. Ei bine, “one man of science” pe numele sau Friedrich August Kekule a imaginat şi publicat în 1865 structura aromatică a benzenului, cu 6 atomi de carbon (Oceanic six), dintre care 3 sunt uniţi prin duble legături (ha-ha), pe baza unui vis raportat la acest simbol. Regăsim simbolul infinitului şi al deplinului de la Plato la Jung, din antichitate până în modernul Lost. Atât mai speculez…luăm şarpele care-şi înghite coada, îl ridicăm pe axa timpului şi avem o spirală. Privită de sus, spirala este celebrul cerc, dar cu început, prezent şi un viitor final. Pentru ca infinitatea construcţiei să se păstreze, şarpele este dual, bicatenar şi se numeşte ADN.

Cum zicea şi veve, nici Jacob nici MIB nu sunt calea şi/sau adevărul. Ambii mint, manipueală întru îndeplinirea unui scop individual în care încearcă să atragă mai multe destine. Care destine le dau forţa şi puterea de a continua. Cel puţin cu nişte comentarii până săptămâna viitoare.

P.S. Observaţie. Rana de pe gâtul lui Jack – se regăseşte pe gâtul lui Faraday, seria 6 episodul 1 min 00:35. Să fie din cauza scopului comun temporar?

Curs 108. Episodul 108. Şi Michael cu Walt au părăsit insula. O coordonată despre care ştia şi Ben. Un Ben al cărui nume e şters de pe lista candidaţilor şi probabil urmează să aflăm de ce.

În afară de această coordonată avem un sirop enigmatic, un fel de “What Jack did”, cu o reflectare finită dar perpetuată a confictului tată dominator – fiu genial. Christian Shephard are aceeaşi problemă cu fiul său ca şi Jack cu David Shepard. Elementul diferit este faptul că, în timp ce Christian a făcut tot posibilul să-l pună pe Jack cu o treaptă mai jos, în ciuda bunelor intenţii, Jack a învăţat din greşelile tatălui său faţă de el şi îl încurajează pe puşti. Nu destul însă, dovadă că teama aceea ancestrală de a nu fi destul de bun în ochii părintelui tău persistă la David, care fuge de acasă pentru a fi el însuşi cu geniul său şi cu geniul lui Chopin.

Flashsideways

Prima dată am crezut ca în poza de familie a lui Jack apare Geoană, dar m-am liniştit, era Christian şi era Lost nu Fost. Apoi apare Jack în ipostaza de tată mereu pe fugă, de echilibrist între problemele de familie şi cele personale. Oricum, probleme sunt, Jack stă separat de fiul său, îl vede lunar, cu program şi atunci nu prea au timp unul de problemele celuilalt.

Drăguţ: momentul în care Hurley şi Miles joacă X şi 0, făcând remiză a mia oară, amândoi fiind capabili să discute cu neviul, dar fiecare în felul său. Miles văd că rămâne în templu şi o sa-l ia Smokey la bâză.

Emoţionant: Întâlnirea dintre Dogan şi puştiul lui şi Jack. Primii susţin acelaşi lucru – harul se transmite genetic. La fel şi unele angoase, genomul nu e numai lapte şi miere. Dixit.

Cadranul farului – subiectul de bază al episodului. Una la mână, farul pare a fi locul unde Jacob îşi concepea lista de “aduşi” pe Insulă. În contrast, peştera cu nume pare a fi locul de baştină şi de ros unghiile al lui MIB. Practic ambii aveau câte o listă şi numele disponibile erau disputate de cei doi. oamenii lui MIB sunt destul de

De ce este adus Jack în far? Pentru a fi “iluminat”, pentru a vedea şi înţelege motivele pentru care era important. Jack a fost mereu important, mai ales cand a avut o bâtă în mână şi o baltă la dispoziţie. Aici a avut oglinzi care ilustrau o parte a trecutului şi le-a făcut ţăndări. Jack şi-a negat permanent partea aceea din trecutul său pe care nu o putea repara din cauza lipsei unei încrederi depline în puterile sale. Dubitaţia lui Jack ne-a adus un episod în plus iar lui o Golgotă sub formă de far. Acum a rămas, “far-away”, cu ochii pironiţi în nemărginirea care-i ilustrează atât de bine personalitatea – ce să faci cu atâtea direcţii, dacă nu poţi stăpâni una, una care duce acasă, pe un teren stabil, spre nişte principii solide. Jack va pluti în apele tulburate ale conştiinţei proprii până va găsi un punct de sprijin; apoi va descoperi calea de urmat, antagonică probabil destinului părintelui său.

Cum funcţionează farul? O speculaţie ar fi că, stins, prezintă ceea ce vrei să vezi iar aprins realizează proiecţia corespondentă din realitate. Mie, roata cu oglinzi mi-a adus aminte de întâlnirea dintre Smokey şi Mr Eko, în care, Smokey era privit din spate şi derula amintiri imagistice din viaţa Părintelui de culoare. Tehnic, dacă oglinzile sunt dicroice, după principiul de funcţionare al microscopului confocal laser (http://vizproto.prism.asu.edu/classes/sp03/eaglstun_e/team1/laserscan.html) e posibil ca imaginea reflectată să fie combinată cu o imagine transmisă prin oglindă, imagine care să fie proiecţia unui diapozitiv mărit şi specific fiecărui nume. Rotaţia diapozitivelor de proiectat din spatele oglinzii s-ar realiza simultan cu rotaţia sistemului cu oglindă, printr-o angrenare a celei de-a doua roţi de la lanţul de care trage Hugo. Bat câmpii probabil, dar cu graţie, deoarece în fore-comment “Vali” îi provoacă pe cei care intuiesc modul de funcţionare al farului. Voila!

Pe cadranul farului, numele Horton apare de 2 ori (la 112 şi 98) iar la Linus poate fi tatăl-Roger, nu neapărat Ben.

Rousseau 20-şters, am înţeles, dar Austen 51?, Kate avea o problemă de nu apărea nici în peşteră şi nici în cadrul celor 6 numere. În plus, nu era ştearsă de pe listă, probabil din cauza legăturii cu Aaron.

La 101 apare Faraday – tăiat şi el, singurul care mai ştia cum să calculeze coordonatele necesare pentru găsirea insulei.

Se mai remarcă faptul că, dintre cei care nu sunt tăiaţi de pe listă, unele nume sunt scrise cu gri (alb nu avea cum) iar altele cu negru. Astfel Sayid, care era probabil posedat de MIB şi urma să fie omul din interior pentru lupta dintre cele două entităţi, este marcat cu negru. Spre marea mea uşurare, Sawyer e scris cu gri, la fel Kate şi Kwon – sper că Jin. În acest caz, Jin ar rămâne omul de rezistenţă, captiv încă în mâinile lui MIB care acum are de partea sa pe Claire. Rămâne de văzut dacă şi pe Sawyer, care după disperarea iniţială a pierderii lui Juliet, pare a trece în tabăra “întunecată”. Sper să fie numai o chestie de moment şi să-şi revină la timp, mai ales că numele său e marcat cu gri. În plus, Sawyer a mai plecat odată (sez 4) cu Locke spunînd simplu “Eu mă duc să supravieţuiesc.” Sperăm să facă la fel şi acum şi să nu cadă în consecinţele depresiei. Ce facem cu Jack? Numele Shephard e scris cu negru, dar tind să cred că e vorba de tatăl, Christian, care a fost deja întruparea iniţială a lui MIB.

Jack a rămas acelaşi “man of science” care, cu cât se îndepărtează mai mult de “crede şi nu cerceta” cu atât devine mai uşor de manipulat. Conflictele sale interioare sunt reproductibile în toate componentele multiversului Lost. Poate de aceeea, unele “semne” – cicatricile – îl însoţesc dintr-o parte în alta a conştiinţei sale zbuciumate. Jack vrea să facă bine şi să fie bine, doar că, din cauza tatălui care i-a prezis – nene, n-ai ce-ţi trebuie – a dat într-un complex din care se eclozează tare greu. O să privească mult şi bine oceanul până o să se prindă ce are de făcut.

Dacă luăm imaginea de ansamblu după 5 episoade, constatăm că “număraţii” (care fac parte din cei 9 atinşi de Jacob şi aduşi pe insulă) l-au adus pe Sayid în Templu, după care au plecat care încotro, fie sub influenţa căutărilor sau angoaselor proprii care îi scot în calea lui MIB, fie sub influenţa lui Jacob (the Grey). E ca şi cum Jacob a pus bomba cu Smokey în Templu sub formă de Sayid, iar apoi scoate candidaţii la moştenirea sa de acolo, pentru a-i proteja de lupta inegală cu manifestările lui MIB.

În final, un transcript al unei trăsnăi de discuţie matinală cu veve_bc, întru speculaţii lostiace:

bio: OARE… MIB fusese pulverizat in nanoparticule de amintiri, apoi s-a regăsit iniţial în Christian Shephard la prăbuşirea zborului 815, apoi a încercat să facă prozeliţi şi l-a găsit mai fragili pe John şi Claire

bio: Atunci Jacob e viitorul? Mereu ştie ce se va întâmpla şi ce va face fiecare? Spre deosebire de MIB?

bio: Îl văd pe Jacob ca fiind ansamblul a ceea ce a fost, este şi ar putea fi, o sumă a trecutului, previziunilor despre viitor – viitorul însemnând un multivers pluritemporal,

ca să zic aşa. Ideea ar fi ca acela care deţine cheia amplasării temporale, detine puterea – ceea ce Jacob are şi MIB încearcă sa-i ia.

veve: Amplasare temporală însemnând ce? Pentru ce?

bio: Înseamnă capacitatea de a configura viitorul (ca sa evit termenul de “a prezice”) sau a cunoaşte viitorul. Jacob nu ştie exact ce se va întâmpla, dar are “deja prevu-uri”, o oarecare intuire a modului în care lucrurile cunoscute de el vor evolua.

veve (ridicând uşor o sprânceană): cred ca e putin prea far-fetched. Va urma!

În fiecare dintre noi se regăsesc nu numai cele două forţe antagonice, binele şi răul, ci în special fragmente ale altor destine care reprezintă aceste forţe. Iar fiecare dintre aceste fragmnente de destin ale altora poate juca un rol diferit în sinele interior, în posibila, probabila sau eventuala trecere consecutivă prin acelaşi punct ale existenţei.

Acum se conturează mai bine cele două entităţi antagonice ale Insulei (şi nu numai) MIB şi Jacob. Fiecare dintre ei a necesitat retuşuri, MIB având rolul ingrat de exilat sub formă de particule – Smokey – iar Jacob de călător prin conştiinţa lui Hugo, deocamdată singurul care pare a-l putea vedea.

Călătoria spirituală a lui Locke în Australia seamănă tare bine cu aventurile sale pe Insula primelor sezoane, alături de cuţitele sale celebre. Realitatea sa alternativă este o liniştită viaţă de cuplu în care este urmărit în permanenţă de mici ghinioane care îi confirmă, ca o picătură chinezească, faptul că rolul său nu e acela. Manipularea de care vorbeşte MIB, exercitată asupra celor 6 vizitaţi de Jacob (lista lui Jacob) se reflectă în comportamentul fiecăruia. Kilogramul de suspans este introdus prin alternarea unei realităţi în care cei ajunşi pe insulă au alte destine şi mai ales alte ierarhii. Ca şi în viaţa curentă, ierarhiile sociale au prea puţin de a face cu realităţile etalării pe o scară de valori. Rolurile fiecăruia în destinul comun păstrează puncte de contact sub forma acceptului sau rejetului unor afecţiuni care par incurabile (cancerul lui Rose, invaliditatea lui John şi probabil altele – complexul lui Jack, conştiinţa încărcată a lui Kate etc).

După ce s-a clarificat rolul de substituent al lui Locke pentru MIB, încep să ni se desluşească şi o parte dintre intenţiile acestuia. Călătorind sub formă de Smokey şi călare pe imaginea lui Locke, MIB caută prozeliţi, mai ales că cei care rămăseseră în viaţă se cam refugiaseră în Templu. De altfel şi Illana recoltează un săculeţ din cenuşa în care arsese Jacob pentru o posibilă întâlnire cu Smokey în junglă. Interesantă motivaţia readucerii pe insulă a trupului lui John sub motivul unei întrupări stabile a Răului, astfel încât de acum e clar că va fi chipul lui Locke.

Primul potenţial recrut pare a fi Sawyer, care îşi bea amarul în ceea ce a mai rămas din Dharmaville. De acolo MIB îl preia şi îl momeşte cu ce altceva decât cu o celebră frază “am răspunsurile pe care le cauţi, chiar dacă nu-ţi mai pasă de nimic pe lumea asta”. Sawyer însă e băiat de lume şi se duce să pună degetul, ca un micuţ Toma Necredinciosul ce este. Înainte de a porni după Sawyer, MIB încearcă marea cu degetul, mai exact să-l corupă pe bietul Richard care e departe de ceea ce părea până acum. La fel ca Ben, pare să nu aibă habar de lucrurile cu adevărat importante care se petreceau pe Insulă. Pare un executant al dorinţelor lui Jacob şi mai grav, pare a nu înţelege că Jacob căuta să-şi selecţioneze (cel puţin teoretic) un continuator. Richard rezistă tentaţiei şi astfel următorul căutat devine Sawyer. Devine pentru că era în afara perimetrului Templului, locul unde deocamdată MIB nu are acces.

Punctul de atracţie al episodului rămâne călătoria lui MIB prin junglă, cu apariţia elementului care reechilibrează situaţia, puştiul blond, care pare a fi copilul-Jacob şi care-i interzice să încalce regulile jocului. Mai exact îl împiedică să-l omoare pe Sawyer, acesta fiind totuşi un potenţial recrut iniţial al său. Dacă puştiul e Jacob-copil – rămâne întrebarea de ce avea mâinile pline de sânge în prima fază când e văzut numai de MIB dar nu şi de Richard.

După ce Sawyer este salvat în timpul călătoriei (MIB respectând regula jocului) cei doi ajung la unul dintre punctele de sprijin ale serialului. Grota lui Jacob, locul unde măsura binele şi răul, acolo unde acum balanţa cu cele două pietre semnificative (alb-negru) se înclina acum de partea întunericului. Şi, ca să pună capac, MIB deghizat în Locke aruncă piatra albă în ocean, de unde nici 10 Losties n-o vor scoate (ca să produc şi eu o metaforă). În grotă, surpriză, reapar numerele, de data asta cu andrisant cunoscut. Cele 6 numere au fiecare personajul său, anume 4 Locke, 8 Reyes-Hugo, 15 Ford-Sawyer 16 Jarrah-Sayid, iar 23este Shephard-Jack. De aici, ca liliecii zburătăciţi de făclia lui Sawyer, speculaţiile. Dacă lista reprezenta posibilii candidaţi pentru continuitatea lui Jacob, atunci, în urma discuţiilor cu veverita_bc am putea avea aşa:

Jacob-MIB = cele două forţe antagonice ale insulei, dualitatea din fiecare dintre noi

Jacob i-aduce aminte lui MIB că totul e joc, în care regulile trebuie respectate. În şirul numerelor netăiate, Locke era primul şi în acelaşi timp devine excepţie, fiind ucis şi trecut la “eliminaţi”. Primul venit, primul eliminat, primul candidat care avea să-şi ucidă aproapele sau mai exact reprezentarea. Un om al credinţei puse la încercare (nu există miracole în realitatea alternativă – există miracole în realitatea de pe insulă). Un om a cărui conştiinţă, măcinată de deziluzii, trece prin mâna ucigaşă a lui Ben de la “man of faith” la “man of anti-faith”, un prizonier al propriului ego şi reprezentant a ceea ce nu şi-a dorit niciodată să fie. Numele lui Locke este şters nu pentru că e mort, ci pentru că nu mai reprezintă un element al jocului. Dacă în joc treci dintr-o parte în alta, îţi anulezi şansele de a aparţine unei anumite tabere, în esenţă îţi anulezi şansele de a fi. Locke fiinţează dar nu mai este.

Al doilea pe listă este Hugo, numarul 8, bila neagră la biliard şi numărul de pe iepurele teleportat. Hugo care a jucat numerele şi în consecinţă devine o jucărie în mâna numerelor. Conştiinţa sa e portabilă şi probabil cel mai uşor de amplasat în diverse instanţe temporale. Vecinii întru numere Sawyer şi Sayid, ambii luptători, oameni dintr-o bucată, drame personale asemănătoare. Sawyer e protejat de regulile jocului, Sayid salvat şi reactivat de mesajul lui Jacob plus conjunctură. Jack continuă şirul, fiind diametral opusul lui Locke, adică man of science. În final, soţii Kwon nu se ştie care e reprezentantul numărului 42 având în vedere că Jin şi Sun sunt inseparabili. Dacă e vreo semnificaţie în toate astea, vom vedea probabil în continuare. Now, let there be comments!

Apele nu se tulbură degeaba în episoadele de deschidere ale sezonului. Au deschis drumul unui interval plin de calm şi reflecţie, reprezentat de acest episod. Ne-au lăsat puţin să ne tragem sufletul analizând ce e urma de pe gâtul lui Jack şi mai ales care e amplasamentul temporal al side-flashurilor; sau al realităţii paralele.

E greu de găsit o tonă de noutăţi într-un episod de tranziţie, mai ales cand scriu recenzia după multe şi pertinente comentarii. Învierea lui Sayid devine de fapt ceea ce ne aşteptam, o trecere spre o stare care va explica misterul Insulei. Sayid este acum vegetativ. Există încă pentru prieteni dar este invadat de o forţă pe care nu o poate stăpâni, cea a destinului său. Este testat pentru apartenenţa la Smokey, dar nu ca întrupare sau ca mesager al acestuia, ci mai mult ca şi potenţial pericol în viitoarea confruntare dintre cei din templu şi un inamic evident activ din momentul morţii lui Jacob. Moartea lui Jacob a afectat echilibrul între forţele care guvernează insula iar acum se stabilesc taberele care vor participa la confruntarea finală. Revigorarea lui Sayid – recomandată de Jacob ca soluţie pentru menţinerea echilibrului a debutat prost prin faptul că apele izvorului nu mai erau limpezi. În plus, se pare că şi puterea lor de vindecare era redusă sau nulă – palma tăiată a lui Dogen nu se mai repară. Imersia completă a lui Sayid în apele miraculoase, încercarea de rebotezare (sau conversie spirituală), are ca un efect contradictoriu şi un mesaj intens – când nu mai ţii minte câţi oameni ai torturat şi ai ucis, nici destinul nu mai ţine minte cât de mult îţi doreşti să te schimbi. Iar atunci când forţezi schimbarea într-un plan al existenţei tale, rezultatul compensează pe măsura influenţei destinului – Sayid supravieţuieşte numai fizic, mental urmând să fie învăluit de giulgiul (fumul) uitării.

O întrebare, nu cumva şi Rousseau l-a zgâlţâit un pic pe Sayid la curent în sezonul 1 ca să vadă dacă nu e “infectat”?
Cum sublinia şi Mynsc, evenimentele din firul epic paralel (începute în avion în S6 şi continuate pe LAX), conectează personajele, cu o intensitate emoţională poate la fel de mare, deşi nu mă aştept să atingă cotele interrelaţiilor stabilite pe parcursul a 5 sezoane încheiate. Corectă observaţia lui KYMYK, legată de echografia lui Claire, înregistrată la o lună de la data prăbuşirii Oceanic 815 (22 septembrie – 22 octombrie 2004). Dacă nu e o eroare (şi tind să cred că nu e), atunci evenimentele se desăşoară în paralel, decalate cu o lună, perioadă care va fi sau nu compensată printr-un nou declic energetic, în acest sezon.

Evenimentele petrecute pe insulă în S1 se repetă în alternativa aterizării normale şi fericite în LA: personajele interacţionează în secvenţe paralele. Astfel Claire îşi amână naşterea, după un prim contact cu Ethan – doctor în ambele realităţi, interesat de Aaron şi starea sa de sănătate. Claire nu-şi poate da copilul spre adopţie şi presupun că reapariţia sa din finalul episodului reprezintă un punct de sprijin pentru reîntregirea ideii de familie. Situaţia actuală a lui Claire, cum bine au subliniat mulţi comentatori, seamănă izbitor cu a lui Rousseau, de la montarea de capcane la portul de puşcă.

Sigur, a fost un episod lacrimogen, salvat pe ici pe colo de poantele lui Miles şi Hugo, cel din urmă având, ca de obicei, în glume, un sâmbure din adevărul general: “Sayid, doar nu eşti zombie”.Sawyer salvează incapacitatea lui Kate de a ne emoţiona. Se arată din nou a fi un bărbat dintr-o bucată, care nu are prieteni ci doar pasiuni. A trăit cu pasiune poveşti de dragoste, de aventură, de capă şi spadă, a îngropat două femei şi acum o ignoră demn pe a treia (Kate), care săraca s-a întors pe Insulă 3/4 pentru Claire şi 1/4 pentru el. Era atât de plâns că aş fi zis că el a produs marea minunată unde a aruncat inelul.

Şi am ajuns la Jack, eternul şi nehotărâtul Toma necredinciosul;acum nu a crezut în leacurile tradiţionale ale Insulei menite să pună lucrurile la locul lor şi pe Sayid sub pământ. Cu toate astea, rămâne mereu în urmă cu informaţia şi mai ales cu integrarea ei. E posibil să aibă astfel mai puţin stres şi să supravieţuiască mai mult.
Cum spuneam, puţine de spus mai ales după alţii care au subliniat punctele tari (şi slabe) ale episodului.
Mai adaug însă observaţia că sunetul de la flash-uri seamănă cu cel din momentul în care se rupe avionul; asta mă face să arunc supoziţia că între cele 2 realităţi paralele ale momentului există “chiasme”, puncte de contact care permit schimburi nu neapărat materiale, cât ideatice.Şi poate aşa se explică şi urma de pe gâtul lui Jack – un contact pasager cu realitatea paralelă.

Rămân adept al ideii că scenariul imită foarte reuşit dualitatea şi consecinţele ei. Timpul şi spaţiul, sistem bicatenar complementar, splitat în momentul 22 septembrie 2004 şi transcris într-o secvenţă antiparalelă, unde fiecare destin poate fi rescris fără a modifica structura iniţială a mesajului. În secvenţa paralelă, personajele care influenţează major firul epic individual sunt repetitive. Ulterior, fiecare are şansa de a rescrie o parte din ceea ce reprezintă, fără însă a modifica rezultatul final.

Materia si spiritul, reprezentanţii şi consecinţele lor posedă o natură duală. Capacitatea de a ne îndoi este ceea ce ne propaşeşte specia, pentru o perioadă limitată de timp. În acumularea experienţei directe, în procesul de învăţare, trecem de la imaginea bidimensională la reprezentarile 3D şi acum la Lost, care pune cele 3 dimensiuni ca un disc pe un ax temporal, învârtind ulterior discul, ca un tot unitar, înainte şi înapoi, pentru a genera scratch-uri.

Episodul dublu îmi pare grefat pe o poveste alternativă (nu neapărat o realitate alternativă). Oricare dintre cei implicaţi în interrelaţiile stabilite până acum în cele 5 sezoane, poate genera un punct de vedere propriu. Aşa cum deja s-a spus în comentariile deja prezente, pare facil să ni se prezinte istoria divizării liniei temporale în două, cu nou-numitele side-flashuri. Fie ne aşteptam la asta şi am înţeles deja că în final liniile paralele se vor reuni în zborul final şi liniştit spre casă, fie nu vom cădea în mrejele poveştii şi vom merge pe ideea lui Faraday, de teleportare imaterială. Firul poveştii este dual, precum ADN-ul. La un moment dat, dubla catenă se desface, una dintre “ramuri” este copiată şi tradusă, apoi “firele se reîmpletesc şi totul revine la normal. Punct. Final de sezon şi serial.

Sau, ca să fie şi mai complicat şi desigur delicios pentru intelect, cele două fire epice au loc cu viteze diferite: unul cu o viteză normală, din care suntem alimentaţi cu flash-urile de azi şi unul care, mai lung, reprezintă cele 5 sezoane de variaţie pe aceeaşi temă – cine suntem de fapt şi în ce măsură suntem încătuşaţi ai destinului sau, dimpotrivă “constrânşi de a ni-l alege”. Firul epic lung se poate bucla şi încovoia în timp, permiţând poveştii să glisese în epoci diferite, pentru ca apoi revenirea “la matcă” a ideaţei, naraţiei şi acţiunii să ducă la un final plauzibil.

Recitind – nu m-aş băga să anticipez un final pentru că nu va fi unul singur. Aşa cum poate am mai spus-o aici, fiecare se va alimenta din finalitate sau din idee în funcţie de propriile necesităţi, de propria foame de iluzie.

Prima impresie legată de reintroducerea unei curse normale Oceanic 815, care are un zbor cu incidente minore şi care aterizează unde şi cum trebuie, este aceea de a justifica dispariţa unor personaje (caractere e mai bine spus) care nu aveau cum supravieţui într-o problematică serioasă sau într-o naraţie de subtrat profund. Acei care nu şi-au putut controla destinul şi au încercat să-l influenţeze pe al altora sunt cei mai interesanţi – Locke-Jack – cuplul “cine a pierdut ceva de fapt” sau “ce înseamnă irecuperabil versus ireversibil”; cuplul veşnicilor fugari – Kate-Sawyer; optimistul cu circuit închis – Hugo; omul-problemă – Sayid; efemerul highlander – Desmond. Că tot veni vorba, cred că Desmond i se prezintă NUMAI lui Jack în avion, Rose nepărând să ştie despre această prezenţă. Boone e la fel de alături de acţiune şi acum ca şi în celălalt fi epic. Bagă două-trei fraze şi nu mai e nevoie de el. Charlie caracterizează singur situaţia – “trebuia să mor”. Diferă puţin, e adevărat, ceea ce poţi deveni atunci când îţi preiei frâiele destinului. Charlie dispare din poveste, dar într-un mod nobil, Boone dispare la fel de stupid, Desmond apare în mijlocul celor mai ciudate locuri şi evenimente, dar în preajma lui Jack, Claire în preajma lui Kate şi buclele se întreţes aproape firesc.

Şi, după ce ni se prezintă un final pe care nu cred că-l aşteptăm (aterizarea liniştită) încep micile fitile. Se rătăceşte sicriul cu tatăl lui Jack, acesta părând a-şi croi alt destin sau destinaţie. Dar pentru că ideea de a ni se prezenta fragmente pe care le vom culege şi involuntar vom dezvolta firul concluziei finale, voi merge la obiectul muncii: bomba sau mai exact focosul extras. A explodat sau nu? A determinat descărcarea buzunarului energetic? Cred că, deşi bomba a explodat (a exploda nu înseamnă implicit că planul, în întregimea lui, a funcţionat), nu a realizat decât transgresiunea temporală a poveştii cu 30 de ani mai târziu. Se respectă conceptul what’s done is done. Juliet însă nu este pulverizată de explozia focosului, rămânând cu aceleaşi răni determinate de căderea în puţ. Juliet iese din scenă din cauza reformării cuplului Kate-Sawyer, reformare determinată de destin şi nu de voinţa unuia sau a celuilalt. Probabil că Juliet nu se va mai regăsi la reunirea firelor epice, ea încheindu-şi rolul prin readucerea axei temporale la nivelul actual. Nivel actual în care Ceilalţi, împărţiţi în două tabere, una la templu, una la statuie se descurcă aşa cum pot.

Cei de la templu capturează (mâna destinului) membrii listei lui Jacob, în timp ce la Statuie, Smokey întrupat şi cu alura de Nemesis (antagonistul lui Jacob), începe acţiunea de răzbunare. De la apariţia Black Rock la orizontul conflictului dintre bine şi rău, dintre alb şi negru, dualitatea domină iar firul (cel ţesut de Jacob) începe a se bifurca. Jacob nu se lasă ucis, ci urmează calea propriului destin, ca singură soluţie de a repara fisura apărută în logica binelui, fisură pândită de opusul său îmbrăcat în negru şi reformat ca deja celebrul Smokey. Imaginea de Locke este folosită ca pretext pentru a juca pe degete ireversibilul, inevitabilul. De la un caracter slab, influenţabil, dar admirabil pentru elementul “credinţă” (man of faith), joaca de-a Yang-Yin a dualităţii Jacob-Smokey transformă caracterul Locke în subiect demn de milă. De ce? Pentru că până şi răul întruchipat în fum al insulei doreşte să revină “la origini”. Adică sub templu. Adică acolo unde discipolii lui Jacob intră în alertă pentru a se apăra de potenţiala invazie. Iar Smokey cu chip de Locke îl ia drept gaj pe Richard, bine bumbacit şi destul de fragil pentru vârsta şi experienţa sa.

Finalul de episod, caracteristic Lost, readuce la viaţă pe unul dintre cei pe care Jacob nu avea cum sa-i ignore: Sayid. Scopul probabil? Păstrarea echipei care va participa la confruntarea finală între bine şi rău. Părerea mea.

E greu să începi prin a comenta un sfârşit. Aşa cum este, straniu, cutremurator de sincer şi încărcat de foste şi viitoare mistere. Un final inversat şi la nivel de nuanţe, albul şi negrul devenind practic forţele care guvernează desfăşurarea imensei metafore care rămâne LOST. Un episod dublu din care se mai desprind caractere, se completează piese lipsă din trecutul fiecărui “principal”, se asamblează încă puţin povestea Insulei. Tot ce e simplu devine complicat privit prin prisma individuală a oricărui personaj. Apoi tot ce e complicat, de neînţeles, misterele pentru care scormonim ecuaţii şi mitologii, pentru care călătorim cu ei în viitorul neîntâmplat şi trecutul interconectat, toată complexitatea devine simplă, pusă în fraze concrete, în metafore, picurată si distilată în personalitatea fiecăruia dintre noi. Tot ce se înalţă trebuie să tindă spre acelaşi punct. Scop. Convergenţă. Recunoaşteţi personajul pe care îl aşteptam? Numitul Jacob?

Ce anume (nu cine) trece prin viaţa şi momentele de cumpănă ale fiecăruia? Cui implorăm devoalarea unor neînţelese momente prin care trecem zi de zi? De ce şi cui cerem socoteală pentru neîmpliniri? Cui mulţumim când ceea ce ar trebui şi vrem să se întâmple, chiar se întâmplă? Jacob e un personaj. La fel cum facem şi noi din imaterialul fragment pe care, neputându-l atinge, Îl personalizăm. Jacob a fost acolo unde trebuia pentru ca personajele să fie interconectate. Pentru ca fiecare să treacă prin propria experienţă, pentru ca fiecare să-şi conştientizeze personalitatea. Pentru ca, aşa cum minunatul dialog cu bătaie lungă ( şi intensă) dintre Sawyer şi Jack subliniază, destinul poate alege dacă îţi dă sau nu a doua şansă. Jacob a ales rolurile principale. Câte o poveste, câte un destin. Croit cu pumnii, cu arma în mână, prin luptă sinceră cu societatea şi cu sinele. Fiecare are parte de o scurtă caracterizare şi de o cugetare care a străbătut toate seriile Lost de până acum. Cu excepţia cuplului Rose-Bernard care pun punctul pe i: când ai jumătatea care-ţi lipsea şi cu care realizezi întregul, te poţi pensiona, chiar şi pe o insulă tulburată, precum sufletul fiecăruia dintre noi. Iar când ai jumătatea care-ţi umple golul interior, nu te mai gândeşti la acţiune ci la serenitate. Incidentul e doar o expresie a luptei interne a fiecăruia, dintre bine şi rău, între tentaţie şi sublim. Iubirea dintre Sun şi Jin e un liant peste timp, forţa care poate manipula timpul şi vremurile. Conflictul / complexul patern străbate seriile precum săgeata pieptul porumbelului – convergenţa contrastelor.

Să revenim însă piesă cu piesă: Locke e de departe cel mai interesant studiu de caz: Se află pe insulă în triplă stare, mort în sicriu, viu în prezent şi prezent în salturile temporale pe care şi le poate revizui, de la distanţă, ce-i drept. Locke nu mai e ceea ce pare a fi. Pare a fi singurul care-şi dă seama că întâlnirea cu Jacob e de fapt o reglare de conturi mai vechi, după întâlnirea şi reînvierea după căderea de la etaj şi după episodul din cabană. Uciderea lui Jacob cu mâna lui Ben e ceea ce a făcut prin uciderea tatălui său cu mâna lui Sawyer. Aruncarea lui Jacob în foc lasă loc interpretărilor şi modificărilor de formă referitoare la acest nou binom Locke-Jacob. Nu mâna care loveşte ci gândul care o poartă e responsabil de schimbările ce vor urma.

Jacob e destinul sau liberul arbitru? Locatar al statuii din care probabil după Incident mai rămâne doar piciorul drept, complementar cu un prieten misterios care abia asteaptă să-l omoare, Jacob se aşteaptă pe sine în singurăteatea încifrării mesajelor unui imortal “May Gods give you what you want”, “Gods give happiness”, mesaje similare cu ceea ce se găsea în staţia Dharma de spălare a creierelor. În acest scurt interval al apariţiei sale în care pare a fi cel care recrutează pe cei care vor ajunge şi vor avea un rol important pe insulă, dă senzaţia aceea de condamnat la nemurire. De mesager al menirii insulei. Cel care se lasă ucis aproape biblic pentru a se înălţa prin întrupare..şi da, probabil în Locke cel adus de Illana. Probabil asta îi ceruse în spital, să-i aducă un suport material pentru abilităţile sale. Dacă acceptăm materializarea sa în Christian ca necesară pentru momentul când fusese deja ucis, atunci e posibil ca şi corpul lui Locke să fi fost cerut în acelaşi scop.

Ben, personajul tristei şi stâlcitei figuri, termină prin a-şi împlini destinul tragic: lipsit de mamă printr-un joc al sorţii şi acuzat de moartea ei, lipsit de copilărie de către un tată complexat, ucigaş al fiicei sale adoptive, lider numai temporar (cum singur descoperă) termină într-o criză profundă de personalitate, îndeplinind voia unuia dintre cei pe care voia să-i conducă sau să-i suprime.

Jack e fix acest Marcel Iureş Pacificatorul al Lostului. Îndrăgostit iremediabil de Kate şi realizând că a pierdut-o, încearcă să scape de viitor prin modificarea trecutului. E în continuare man of science şi nu-i stă rău, doar că nu convinge. La un moment dat am crezut că se va iradia la coloană de la cărat plutoniul ăla, dar nu, l-a aranjat Sawyer într-o discuţie principială. Şi dacă tot veni vorba, femeile din Dharma nu puteau avea copii din cauza vecinătăţii cu bomba care avea scurgeri şi băieţii o scot de acolo cu mâinile goale? Cam “curge”.

Sayid, cel condamnat să fie ceea ce nu a vrut niciodată să fie, e singurul care are în Jacob un potrivnic. Îşi îndeplineşte partea sa de misiune, dar de fapt spiritual e mort de la uciderea soţiei sale. Sub privirile atente ale destinului.

Hurley e cel care pare a fi unul dintre aleşii cu rang de pilot al destinului. Mai pilotează o dubiţă, mai conduce un dialog, mai aduce în prim plan numerologia, pentru ca acum să aibă un rol superdecorativ, de justificare a contactelor cu prietenii dispăruţi.

Juliet, cea pe care o pierdem temporar în incident sau definitiv în explozia bombei este unul dintre exemplele nefericite ale unei sensibilizări create într-o copilărie în care egoismul părinţilor aduce autoizolarea şi fuga spre responsabilităţile altuia. Nevizitată de destin, Juliet ajunge să iubească atât de mult imediatul încât este sacrificată de contextul general. Aparent se sacrifică pentru ceea ce nu a avut niciodată – dragostea lui Sawyer neputând compensa absolutul din căutările ei.

Sawyer, l-am lăsat la urmă pentru că drama lui e departe de a se fi terminat. Cum i s-a spus la moartea părinţilor săi – să nu termine acea scrisoare, destinul său rămâne o carte deschisă, îndoită de Kate care-i tulbură trăirile şi cu paginile rupte de Juliet care-i smulge bucăţele din încercările sale disperate de a acea ceea ce părinţii săi nu putuseră avea împreună.

Smokey – nu cred că apare în urma incidentului, deoarece inscripţiile referitoare la prezenţa sa, în templu, erau anterioare perioadei 70.

Războiul care va să vină – lupta finală dintre bine şi rău, personificată probabil între Widmore şi Jacob, încă nu s-a inventat o terţă forţă ilustrabilă într-un serial, doar dacă lupta aceasta nu ascultă şi de factorul timp, în ciuda faptului că pare eternă.
Şi ca să nu închei fără o părere personală asupra misterului principal – debutul episodului – am remarcat aşa: Unul e în alb, unul e în negru, unul e optimist şi vindecă prin atingere, celălalt e pesimismul realist (umanitatea care vine şi distruge şi corupe totul, de ai impresia că pe BlackRock erau români exilaţi). Bun…dacă acea loophole e călcâiul lui Achile, cei doi pot fi, în afară de personificarea binelui şi răului, cele două componente contrastante ale unei singure personalităţi. Destinul şi liberul arbitru, faţă în faţă, în carcase diferite, purtând eventual nume diferite. Fraţi întru materie şi oponenţi întru spirit, sau manifestare diferită temporal a aceleiaşi structuri? Jacob mereu tânăr şi Jacob îmbătrânind, neputându-se anihila pentru că ar determina un nonsens temporal.
Mulţumesc încă o dată lui Veve_bc pentru suportul de excepţie în procedurile de titrare şi training moral pentru review şi pasionaţilor comentatori care au semănat în mine Lost-ita cronică.
P.S. n-am copiat niciodată ideile sau commenturile de pe alte site-uri.

Un lider bun este un lider mort, pentru că atunci el se spiritualizează şi capătă un ascendent moral asupra trupelor. Cam aşa ar suna sloganul celor care trag clopotele Lost-ului. Nu simt pe nicio parte vreun derapaj al subiectului, e pur şi simplu dezasamblat şi părţile componente sunt prezentate cu o sincronizare demnă de Locke în diferite episoade. De exemplu, deja răposatul Daniel, în ciuda speranţelor că Smokey va face un act de binefacere, ramane un simplu instrument, un cobai al propriilor părinţi şi al propriei pasiuni. Am regăsit cu plăcere acest mesaj, ascuns într-un fald al scenariului, într-un buzunar temporal dintre două filmări – destinul e un concept căruia noi îi dăm formă pentru a ne justifica buclele ideatice din care, dacă am cădea, am dispărea pur şi simplu. Daniel nu este şi nu devine ceea ce avem noi nevoie, şi nici nu reprezintă o unealtă a vreunui interes suprem. El dispare de pe scenă din punct de vedere fizic pentru ca mesajul lui, notat scrupulos în jurnal, să devină o parte a destinului celor rămaşi. El este sacrificiul material care subliniază încă o dată că în urma noastră ne rămân faptele şi pildele (în formă redactată sau nu) pentru cei ce vor să vină. Dan va rebântui probabil episoade următoare în conştiinţele celor pe care i-a afectat direct sau indirect, în special probabil a lui Charlotte care pleacă de pe insulă, conform destinului său pentru a reveni obsesiv până îşi găseşte sfârşitul în lanţul de salturi temporale.

Deşi acum insula pare o afacere între Ben şi Richard pe tema Jacob – unde e şi de ce nu se arată – Locke începe să devină exact Toma Necredinciosul pe care i-l tot arăta Ben lui Jack ca pe un erou. Locke vrea deja, după conştientizarea experienţei palpării destinului, să pună degetul pe carotida lui Jacob şi să-i spună “I’m the leader”. În plus, ca să ne lase mască la fel ca în aproape toate episoadele, finalul propune pur şi simplu vânătoarea unuia dintre personajele reale sau idealizate care au stârnit marele mistere ale insulei. Metaforic vorbind, Locke încearcă într-un fel gustul puterii absolute asupra insulei, gust care l-a distrus şi pe Ben şi pe Widmore, aruncându-i într-un cerc/circ al distrugerii şi conspiraţiei. Acum e rândul liderului să facă aceeaşi greşeală, să considere totul imuabil şi să-i considere pe fiecare dintre cei cu care interacţionează un fel de agenţi ai propriei voinţe, anihilându-le noţiunea de liber arbitru. Debutul unei mentalităţi dictatoriale conţine mereu sâmburele revoltei, chiar dacă ulterioare, a victimelor respectivului sistem. Iar revolta, conţine în sine debutul unei mentalităţi care nu va face decât să caute noi metode de control asupra pârghiilor destinelor celorlalţi. Astfel, Locke caută practic metoda propriei sale ascensiuni şi prăbuşiri, caută calea propriului destin, indiferent din ce unghi privim acest destin. Iar ceea ce poate fi schimbat în destin este interpretarea. La fel cum Eloise îi spune lui Penny că nu mai poate prevedea ce se va întâmpla. Pentru că acolo se terminau interpretările fiului ei asupra perceptibilului. Pentru că Widmore poate investi oricât în proiecte de explorare a continuum-ului spaţiu timp, ca şi Abramovici în Chelsea – romantismul, sentimentul direct, orgasmul intelectual (şi nu numai) vin şi şterg sau modifică orice construcţie previzibilă, asemenea valului care şterge formele desenate pe nisip, fără a modifica aparent noţiunea de plajă.

Şi dacă tot am bătut câmpii în mod elegant, Insula pare acum, ceea ce Pink Floyd a descris ca fiind “A momentary lapse of reason”, o străfulgerare în câmpul minat de bombe şi pungi energetice al realităţii cotidiene, acea scânteie care uneori ne duce pe căi nebănuite iar alteori ne pierde.

Punctul forte al episodului pare a fi chiar la început, în discuţia Locke-Ben-Sun-Richard, din care reies câteva indicii. Richard, care supervizează a patra dimensiune i-a văzut pe toţi murind.
Mai rămâne ca toţi să se vaporizeze în Incident şi sezonul 6 să ne redea modul în care s-au relaţionat pentru a ajunge pe insulă. Apoi, Eloise care evident nu realizează că şi-a ucis fiul nenăscut, mai exact reprezentarea sa…să nu uităm că Daniel făcea experimente de salt temporal pentru ideaţie nu neapărat pentru materie.

Evident, lucrurile se sedimentează şi în tabăra celorlalţi, unde Radzinsky cel impusliv şi cu creier cam cât oligoPhil preia evident puterea de la echilibratul Horace şi decide să continue forajul pungii energetice, în ciuda opoziţiei de bun simţ a Dr Chang, Sawyer, Juliet, Faraday. La Radzinsky gustul puterii lasă urmele cele mai crunte, el neputând decât să fie un instrument al distrugerii din toate punctele de vedere. Probabil de aia l-au şi îmbrăcat în negru. Probabil Horace va muri în marea explozie a pungii energetice – de aceea el apărând ulterior cu sânge curs din nas.
Dr. Chang devine pentru o clipă foarte simpatic, iar decizia de a accepta dialogul cu fugarii e bazată pe aceeaşi conexiune, pe acelaşi pattern – relaţia tată-fiu. Decizia corectă de a evacua pe toată lumea se bazează tot pe acest tip de relaţie care stă la baza evenimentelor importante pe insulă.

Mă bucură revenirea lui Sayid, care acum chiar nu mai are nimic de pierdut. Probabil e nevoie de el pentru amorsa bomba. Sayid e complet r3evigorat de ideea că Ben nu va fi ucis decât când soarta vrea să-i redea trecutul sau să i-l ia de tot. De asemenea, interesant şi experienţa cu Locke tratându-se prin intermediul lui Richard, pentru a supravieţui acelei răni. Mai trebuie descifrată doar semnificaţia frazei “mi-a spus mie insula”, care încă are conotaţii incerte.
Replica episodului – evident Sawyer – vreau să vorbesc cu avocatul / o să cumpărăm Microsoft.
Faza epocală a episodului – Hurley, care nu văzuse MASH, reuşeşte să recunoască faptul că sunt din viitor, doar din lipsă de cultură generală. Am râs, dar mi-am dat seama că nu aş vrea ca un sistem de învăţământ să aibă asemenea consecinţe.

Şi uite aşa, ne pregătim de marele Incident – nu vor putea detona bomba la timp şi punga energetică va fi detonată, se vor dematerializa şi transloca din nou în timp pentru a relua povestea? Evident, nu-l vom vedea pe jacob, pentru că, probabil, în clipa în care Locke va dori să afle cine e, pac explozia şi grand finale.

p.s. Tipul care-i tot bate pe Jack şi Kate seamănă numai întâmplător cu şeful echipei de pe cargobot?

Despre condiţia umană, împinsă de la har la “dar” şi apoi la “deci”, despre nocturna în Si bemol minor, despre soarta geniului dispensarizat în condiţiile egoismului forte, sub egida interesului suprem, a binelui sau răului atotcuprinzător. Nu soarta insulei sau proprietăţile acesteia stau sub mecanismele care angrenează forţele celor 6 serii ci însuşi conceptul de autodeterminare. Uneori am impresia cã Lost scapă de sub sfera raţionalului şi a ecuaţiilor şi poate sucomba în principiul brain-shiftingului temporal. De altfel experimentele lui Daniel insistă pe acelaşi termen, de transgresiune temporală a spiritului (dacã există aşa ceva şi la şobi) şi mai puţin la deplasarea materialului. Pe de altă parte, dacă noţiunea de destin este corect interpretată ca fiind memoria inaparentă a formei gândurilor, înainte sau dupã generarea lor, atunci întâlnirile cu diferite vârste ale aceluiaşi personaj sunt coerente (Miles matur cu tatăl, Dan cu mama, tata şi Charlotte etc.).
Pentru a începe un review, e necesar sã subliniez că e un episod greu, demn de numãrul 100. Aşteptam un episod exploziv fizic, cu eventuale explicaţii despre statuie şi Smokey şi am primit un episod extem de puternic emoţional şi plin de personalitatea chinuitã a lui Faraday.

Am aflat cateva lucruri importante printre care si relatia lui Dan cu Insula – mama sa fiind Ellie, Eloise Hawking si in acelasi timp una dintre camaradele celebrului Widmore (perioada 1954) iar tatal fiind insusi Widmore. Dan nu este insa un favorizat al sortii. Este dupa umila mea parere sacrificiul pe altarul egoismului matern. Departe de a i se permite sa-si cultive pasiunea, Dan este impins pe panta rationalului – el devine man of science sub invelisul caruia clocotesc pasiuni si sentimente care depasesc si criza determinata de experimentele la care s-a supus. E interesant de revazut ep 3 al seriei, in care Ellie e la un pas de a-l executa pe propriul fiu. Evident motivul uneia dintre revenirile in 1954 in acel episod este experimentul cu bomba de hidrogen pe care Dan incearca s-o utilizeze pentru a impiedica Incidentul. Acest incident pare a fi acum explorarea inconstienta a pungilor energetice de sub Orchideea si Lebăda. Dan a circulat dupa ultima strafulgerare si la centrul Dharma unde si-a continuat cercetarile legate de calatoria in timp, dar, in acelaşi timp încearcă disperat să rezolve ecuaţia pierderii lui Charlotte. Probabil eforturile sale au izvorul tot în culpa resimtita in urma experimentului nereuşit cu Threresa despre care mai sunt destule de povestit. Îmi pot imagina că, în urma diferendelor cu mama dominatoare, Dan incearcă să se refugieze, alături de Theresa, într-o pungă temporală, încearcă să-şi deplaseze sentimentele reciproce într-un timp mai bun, unul favorabil rezistenţei acestora în contextul social. Fiind împins de necesitatea obţinerii unor rezultate de deplasare în timp de către sposorul grantului de cercetare (nimeni altul decat necunoscutul sau tată), probabil că Dan face o greşeală care pârleşte mare parte din conexiunile cerebrale ale Theresei. Sau metaforic spus, îi trimite gândurile în altă dimensiune temporală.

Revenind la ideea buclelor temporale ilustrată de vârsta lui Richard şi de apariţiile lui Dan în toate cele trei epoci vizitate insistent în timpul strafulgerărilor, nu putem sa nu observăm faptul că revenirea pe Insulă cu avionul Ajira din care vechii clienţi au disparut si s-au regăsit în altă falie temporală, a indus toate schimbările bruşte de atitudine şi de comportament ale celor din Iniţiativă. Mai întâi Phil care găseşte caseta cu transferul lui Ben cel mic către Ceilalţi, apoi Sawyer îl sechestrează şi nu are decât soluţia părăsirii insulei cu submarinul sau cea a refugiului în junglă. Cei care erau deja de 3 ani integraţi în Dharma, mai ales cei care formau un cuplu, nu-şi doreau acum să părăsească insula dar nici să plece dintre membrii Dharma. Cei proaspăt reîntorşi pe insulă voiau de asemenea să rămână, dar Dan le face oferta unică – îi face acum să creadă că poate schimba viitorul prin modificarea majoră a trecutului. Dacă în “The Constant” convingerea era că niciun element major al trecutului nu poate fi influenţat, acum, pentru a-şi atinge scopul de a anihila punga energetică de sub Lebăda, Dan apelează la introducerea variabilelor umane. Jack e primul care pune botul, urmat de Kate şi astfel unul dintre cuplurile iniţiale ale Lost-ului este oarecum reunit. Sawyer, baiat bun, ramane moral alaturi de Juliet pentru că a constatat pe bună dreptate, că are pe cine să se bazeze. Astfel, Dan pleacă să caute bomba care, crede el, va pune capăt explorărilor de la Lebăda şi care, probabil ar urma să modifice viitorul. În tumultul operaţiunilor de plecare, sunt surprinşi de un grup condus de suspiciosul Radzinsky, mare şi tare în conspiraţii şi iese un pic de lupta, dar e ceva firav; acest episod nu e unul de acţiune, e una din dramele sillenţioase care au străbătut în mod repetat viaţa personajului central al episodului. Aşa cum însă, se conturează din ce în ce mai bine, schimbările fundamentale care ar putea modifica evoluţia viitorului sunt astfel ghidate pentru a nu avea loc. Dan este împuşcat de propria mamă şi astfel devine ca şi Penelope, sora sa vitregă, un condamnat al jocului de orgolii început în anii 50 pe insulă. Rămâne de văzut cum vor părăsi insula pentru a reveni în 2004, deşi lucrurile încep să se cearnă câte puţin. Cei rămaşi în tabăra Dharma sunt acum captivi şi probabil va urma un interogratoriu pe gustul lui Sawyer.
E un episod în care Dan vine şi completează spaţiile rămase goale ale puzzle-ului imens al serialului. El însă rămâne în căutarea leacului pentru trauma sa interioară – imposbilitatea de a-şi urma calea aşa cum o simţea personal, fără intermediarul mamei sale.

Interesant este debutul şi finalul de episod, cu Desmond, constanta lui Dan, care intră în comă în operaţie şi la finalul episodului este bine mersi la recuperare. Aici vrem explicaţii dincolo de medicină, pentru că mare e coincidenţa regenerării rapide a scoţianului şi apariţia în spital sau langă spital a părinţilor llui Dan (Eloise şi Charles). De asemenea, Dan e împuşcat din spate, paravertebral şi probabil va fi dus la Templu pentru regenerare-recuperare la negrul de fum. Dacă însă trecutul nu poate fi modificat ci poate suferi doar schimbări minore, atunci constanta ecuaţiei relaţionată cu variabila creatorului acestei ecuaţii formează un tandem şi, când Dan e împuşcat, în altă falie temporală, constanta sa Desmond îşi revine.
Daniel este un prototip, şi cred că asta am câştigat în acest episod. Nebunul cu idei mari şi suflet imens. Atât de mari încât e folosit de corifeii manipulării ,care sunt chiar părinţii săi. Minţindu-ne copiii ne minţim viitorul, asta da transpoziţie a linearităţii timpului în aleator.