Daniel Abraham. O carte despre ceea ce toti ceilalti autori de fantasy uita

Citind The King’s Blood, continuarea lui The Dragon Path de anul trecut, mi-am dat seama de un lucru: din 2008, de la Iuresul Sabiilor, acesta este primul volum secund dintr-o serie epic-fantasy pe care il citesc. In ultimii ani, pina la Daniel Abraham, nici un alt scriitor nu m-a convins ca merita sa le citesc continuarile in detrimentul altor carti de sine statatoare. Iar faptul ca acum astept cu nerabdare nu numai urmatoarele volume ale seriei The Dagger and the Coin, ci si pe cele ale lui Saladin Ahmed, Elizabeth Bear si N.K. Jemisin, imi intareste convingerea ca ceva important se intimpla cu fantasy-ul.

Chiar daca nu ati citit inca primul volum al seriei, puteti parcurge linistiti mai departe acest articol pentru ca nu vor fi deloc spoilere cu privire la The Dragon Path. Voi spune doar ca acest al doilea volum continua povestile personajelor incepute in Dragon Path: Cithrin bel Sarcour, o tinara care este un geniu al economiei, capitanul Marcus Wester, ucigasul de regi, intr-o permanenta lupta cu trecutul, aristocratul Dawson Kalliam, conservator si unul dintre stilpii regatului Antea, sotia lui, Clara, pentru care familia este cel mai important lucru, si Geder Palliako, un geek care iubeste cartile, dar care se afla pe punctul de se transforma atit pe el, cit si lumea in ceva infricosator.

Daca dimensiunile decente ale primului volum nu i-au prea permis lui Abraham sa exploreze in profunzime nici lumea si nici cele treisprezece rase care o locuiesc, in The King’s Blood lumea incepe cu sa prinda contur si viata, iar rasele incep cu adevarat sa poate fi diferentiate si sa capete profunzime. Din pacate personajele principale sint toate Firstblood, adica fiintele umane clasice (minus Cithrin care e doar pe jumatate Firstblood), iar acest lucru face ca interactiunile dintre rase sa fie mai putin importante si mai putin explorate.

Ai putea sa-i reprosezi lui Abraham ca foloseste prea mult modurile clasice ale epic-fantasy-ului si face prea putin lucruri noi. Dar acest lucru este exact intentia scriitorului american, care a dorit ca, dupa experimentul The Prince Quartet, sa scrie o serie in care sa foloseasca aproape toate temele care au functionat in fantasy de-a lungul istoriei acestui gen literar, de la Iliada pina la Urzeala tronurilor. Insa toate aceste drumuri mult umblate pot fi inselatoare si nu reprezinta decit modul prin care Abraham reuseste sa-si introduca cu foarte mare usurinta cititorul in interiorul lumii secundare, pentru ca apoi demonteze toate aceste teme, de la dragoni pina la conflicte si sabii.

Din mai multe motive, si poate pe nedrept, Daniel Abraham a fost numit urmasul lui George R.R. Martin. Desi e adevarat ca The King’s Blood este, ca volum individual, superior lui A Dance of Dragons, este foarte greu sa se ridice cineva pina la ștacheta ridicata de Martin cu seria A Song of Ice and Fire. Ceea ce face uneori ca seria lui Abraham sa fie mai interesanta decit ASOIAF este lipsa unui pericol extern. In seria lui Martin, cu toate razboaiele intre oameni si ambiguitatile morale, exista clar un pericol si un dusman ce apare din exterior, din nordul inghetat. In seria The Dagger and the Coin pericolul vine din interiorul regatelor, dar mai ales din acela al oamenilor. Iar asta pune niste intrebari care, cu toate asa-zisele ambiguitati morale, lipsesc din ASOIAF.

 Un alt lucru pe care l-am remarcat in The King’s Blood este ca, spre deosebire de Martin in Urzeala tronurilor, lui Abraham nu ii este frica sa mearga cu aristocratul nobil pina la capat. Pentru ca Ned Stark si Dawson Kalliam vor sa fie exact acelasi tip de personaj. Numai ca Stark nu se indeparteaza foarte mult de varianta romantica a nobilului, pe cind Dawson, desi este exact ca Ned, un aristocrat care iubeste pe lumea asta cel mai mult sotia, regele, regatul si onoarea, este in acelasi timp misogin, rasist, increzut, tiranic, feudal si razboinic. Cei mai buni aristocrati din istorie au fost cel mult la fel ca Dawson, iar o personalitate masculina de genul celei a lui Ned Stark nu a existat in intreaga istorie razboinica a aristocratiei Europei.

Toate personajele sint construite cu mare maiestrie, iar Geder si Cithrin, sint absolut fascinante. Am o retinere insa cu privire la cum va evolua Geder. Pina acum este un personaj fascinant, ciudat si uneori infricoșator, dar sint curios daca va fi si unul credibil pina la sfirșitul seriei, pentru ca linia dintre un om interesant si unul caricatural este destul de subtire si Abraham se afla pe nisipuri miscatoare cind vine vorba de compozitia acestui personaj.

Cea mai mare problema la The King’s Blood, o reprezinta, ca si la The Dragon Path, lipsa unui sfirsit cit de cit rezonabil. Desi Abraham incearca sa creeze o incheiere romanului, povestea pe care vrea sa o spuna nu-i permite deloc sa realizeze lucrul acesta. Din acest motiv, The King’s Blood nu este experienta perfecta care ar fi putut sa fie. Pentru asa ceva, va trebui sa așteptam incheierea seriei.

Insa acestea sint neajunsuri minore, mai mult legate de genul epic-fantasy decit de cartea in sine, care dovedeste inca o data, daca mai era nevoie, ca Daniel Abraham devine, incet, dar sigur, prin prolificitate si calitatea operei, unul dintre cei mai importanti scriitori de SFF.