Cine a mers la scoala in Romania, isi contureaza chipul artistic al lui Liviu Rebreanu in umbra comentariilor scolare insipide despre tematica sociala a conditiei taranului, cele mai cunoscute romane ale sale fiind „Ion” si „Rascoala”, ceea ce este si de asteptat in spatiul unei civilizatii dominate de spiritual traditionalism secole de-a randul. Pe planul intrigii psihologice, in topul preferintelor se afla „Padurea spanzuratilor”, datorita tematicii de interes (in acea vreme) a razboiului. Astfel scriitura de factura spiritual-erotica a fost asezata, din pacate, pe plan secund. Daca in „Ciuleandra” iubirea este pretext pentru crima si prin urmare pentru studiul structurii interioare a ucigasului, in „Adam si Eva” dragostea capata sens filosofic, ea fiind sursa fericirii si prin urmare, scopul final al existentei noastre.
Valoarea meditativa a romanului se datoreaza surselor multiple de inspiratie. Nevoia de alaturare si predestinarea apartin mitului antic al androginului, mai precis lui Platon. Metempsihoza este element al spiritualitatii orientale si a fost deja abordata de Eminescu, in nuvela „Avatarii faraonului Tla”. Acest motiv va fi folosit si mai tarziu de Mircea Eliade, in cartea „Nunta in cer”.
Firul epic se desfasoara de-a lungul a sapte vieti ale aceluiasi spirit, care incearca sa se uneasca cu sufletul pereche. Cifra sapte si multiplii ei apar necontenit in structurarea cartii: sapte vieti, sapte capitole cu sapte parti fiecare, si nu numai. Pe traseul narativ, ea apare sub forma zilelor de nastere, a datelor de decese, a perioadelor de calatorii, a ritualurilor antice etc. Astfel ritmul obsedant al regasirilor si despartirilor brutale este dublat de mesajul cifrei magice. Saptele semnifica implinirea vremii si desavarsirea lumii. Sfantul Augustin spunea ca masoara timpul peregrinarii omului pe pamant, timpul istoriei. Si tocmai aceasta curioasa calatorie prin vremuri si civilizatii potenteaza valoarea culturala si farmecul de basm in care se desfasoara saga iubirii.
„Avem sapte povestiri pentru calatoria sufletului, cu sapte oboluri spre vamile nefiintei. Ele se desfasoara intr-un tempo vertiginos si intr-un stil adecvat basmului. Strabatand cele sapte cercuri ale unui Purgatoriu al Iubirii, cele doua suflete ajung la limanul si implinirea marii nazuinte: contopirea spirituala”, scria Perpessicius intr-o cronica, la scurt timp dupa lansarea cartii.
Cautarea disperata, dar curajoasa a cuplul arhetipal se desfasoara in sapte perioade istorice foarte diferite.
Personajul principal, Toma Novac, trece prin mai multe vieti, este pe rand pastor in India, guvernator in Egipt, scrib in Babilon, cavaler roman in timpul imparatului Tiberiu, calugar in Germania medievala, medic in Franta revolutionara si in fine, profesor universitar la Bucuresti. Personajele feminine,care motiveaza loialitatea jumatatii masculine,ce devine un adevarat peregrin al iubirii, dau titlu fiecarui capitol: Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne si Ileana. Pe masura ce tensiunea conflictuala se accentueaza, se observa o avansare a statutului barbatului, de la membrul unei caste inferioare, la un filozof bogat, acestea sugerand apropierea de ultima reincanare si deci, deznodamantul, care nefiind surprinzator, face trimitere la deznodamantul oricarei existente: desavarsirea spirituala.
In opinia mea, poezia interioara, filosofica, a personajelor acestui sir de nuvele in rama, nu isi are originea doar in mitul platonician, ci in sensul pe care il are chiar cautarea. Ea reprezinta drumul catre fericire, ce readuce sufletele la matca, la universalitate, depasind fizic posibilitatile omului: „ Fericirea adevarata e totdeauna o clipa. Mai multa n-ar putea indura firea omului care, deseori, intr-o viata de multi ani, nu are norocul sa intalneasca nici clipa aceasta, nici macar sa se apropie de ea”. Implinirea duce la realcatuirea ordinii primordiale, la echilibrul lumii, ea fiind combustibilul mecanicii sufletelor, mecanica ce il determina pe Rebreanu sa ii gaseasca formula si limbajul: „Cine vrea sa explice “totul” prin cuvinte, ajunge curand sa nu poata explica nimic! Eroarea incepe din clipa cand vrem sa identificam cuvantul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a intelege.”
Aceasta carte il scoate pe Rebreanu din tiparul realist, de observatie a planului imediat al existentei si il arunca in spatiul infinit si nesigur al marilor cautari spirituale, unde el nu se rataceste, ci isi completeaza prin complexitate si profunzime portretul de prozator. Pe noi, cititorii, ne scoate din catusele dogmatice ale ortodoxismului balcanic si ne ofera o exotica si chiar didactica plimbare prin spatii si credinte mai de la Rasarit. Si in consecinta, dar nu in ultimul rand, investigatia la care indeamna scriitorul, prin viscerele spiritului si gandirii fiecaruia, este de necesitate actuala in vremuri de inalta tehnologie, dar seci si derutante in privinta spiritualitatii.
