Ce este filosofia mintii si ce studiaza aceasta ramura?

Pentru aceasta, au aparut diferite pozitii care incearca sa explice aceasta intrebare. Dintre acestea, dualismul si monismul sunt cele mai importante. Vrei sa afli mai multe? Asa ca cititi mai departe pentru a descoperi de ce este atat de important pentru dezvoltarea stiintei cognitive si pentru intelegerea fiintelor umane.

Filosofia mintii: ce este?

Filosofia mintii pune intrebari generale despre natura fenomenelor mentale, cum ar fi urmatoarele:

• Ganduri
• Emotii
• Memorie
• Experienta senzoriala

Cu toate acestea, este relevant sa se faca distinctia intre intrebarile filozofice ale acestei ramuri si intrebarile la care se incearca sa se raspunda prin abordari mai empirice, cum ar fi psihologia experimentala sau neurostiinta, care depind in mod esential de rezultatele observationale. Adica, in ciuda faptului ca aceste discipline trateaza aceleasi subiecte, trebuie avut in vedere ca abordarea fiecareia este diferita.

De exemplu, psihologii empiric studiaza adesea fapte contingente despre oameni si animale reale, cum ar fi descoperirea ca o anumita substanta chimica este eliberata doar atunci cand experimentam frica sau ca o anumita regiune a creierului este activata in caz de durere.

In schimb, filosofia mintii vrea sa stie daca eliberarea acestei substante chimice sau activarea creierului intr-o anumita regiune este esentiala pentru a simti frica sau durere. Prin urmare, pune, de exemplu, urmatoarele intrebari:

• Fiinte lipsite de aceasta chimie sau design special al creierului ar fi incapabile sa aiba astfel de experiente?
• Este posibil ca ceva sa aiba astfel de experiente si sa nu fie compus din aceeasi materie, asa cum este cazul masinilor?

Filosofia mintii este interesata de problemele puse de stiintele cognitive. [/atomik -read-too]

Punand aceste intrebari, filozofii nu numai ca se gandesc la posibilitatile indepartate ale entitatilor divine sau ale creaturilor extraterestre (ale caror constitutii fizice ar fi foarte diferite de cele ale oamenilor), dar iau in considerare si realitati mai apropiate, cum ar fi posibilitatea ca computerele sa fie capabile sa gandeasca.

Totusi, acest lucru nu inseamna ca descoperirile contingente ale stiintei empirice sunt irelevante pentru speculatiile filozofice despre minte. De fapt, multi filozofi cred ca investigatia stiintifica poate dezvalui esenta sau natura multor fenomene mentale care pana acum raman o enigma.

Problema minte-corp

Tema centrala a filozofiei mintii este problema minte-corp. Incearca sa explice modul in care aceste doua entitati, una imateriala si cealalta materiala, sunt legate si se influenteaza reciproc .

Printre cele mai acceptate explicatii se numara dualismul si monismul, doua scoli de gandire care, la randul lor, se impart in diverse perspective. Sa vedem care sunt cele mai influente.

Dualism

Potrivit dualismului, mintea si corpul sunt categoric separate unul de celalalt . In plus, fenomenele mentale sunt de natura non-fizica in anumite privinte.

Aceasta traditie dateaza de la Platon si Aristotel, dar a fost formulata mai precis de Rene Descartes in secolul al XVII-lea. Acesta din urma a fost primul care a identificat clar mintea cu constiinta si a distins-o de creier, sediul fizic al inteligentei. In dualism putem gasi doua perspective principale.

Dualism de substanta sau dualism cartezian

Ea sustine ca mintea este o substanta care exista independent de corpul fizic. In acest sens, mintea nu are extensie in spatiu si materia nu poate gandi.

Acesta este dualismul aparat popular de Descartes. Este compatibil cu majoritatea teologiilor ca sufletele nemuritoare exista intr-un „taram” independent de lumea fizica.

Dualismul proprietatii

El sustine ca mintea este un set de proprietati independente care apar din creier, dar ca nu este o alta substanta decat materie. Deci, atunci cand materia este organizata in mod corect (ca in corpurile umane vii), apar proprietati mentale.

Monism

La randul sau, monismul sustine ca mintea si corpul nu sunt entitati distincte ontologic. Aceasta idee a fost aparat pentru prima data in filosofia occidentala de Parmenide (secolul al V-lea i.Hr.) si Baruch Spinoza (secolul al XVII-lea). In cadrul acestei pozitii se remarca urmatoarele perspective.

Fizicalismul sau monismul materialist

Fizicalismul sustine ca mintea este o constructie pur fizica si va fi in cele din urma explicata pe deplin de stiintele empirice pe masura ce evolueaza. Odata cu marile progrese ale stiintei din secolul al XX-lea, aceasta pozitie a devenit doctrina dominanta .

Fizicalismul non-reductiv

El sustine ca, desi creierul este tot ceea ce exista pentru minte, vocabularul folosit in descrierile si explicatiile mentale nu poate fi redus la limbajul stiintei fizice.

Starile mentale depind de starile fizice, dar nu sunt reductibile la ele. Astfel, nu poate exista o schimbare in mental fara o schimbare in fizic.

Idealism

El sustine ca mintea este tot ce exista. Prin urmare, lumea exterioara in sine este mentala sau o iluzie creata de minte, iar problema interactiunii dintre minte si corp nu este deloc o problema.

Monism neutru

Ea sugereaza ca existenta consta dintr-un tip primar de substanta (deci monism), care in sine nu este nici mental, nici fizic, dar este capabil sa produca atribute de ambele tipuri.

Exista o alta substanta neutra (denumita diferit: „substanta”, „natura” sau „Dumnezeu”), iar materia si spiritul sunt proprietati ale acestei alte substante necunoscute.

Tema principala a filozofiei mintii este problema minte-corp.

Importanta filozofiei mintii

Filosofia mintii este un domeniu de reflectie foarte relevant astazi, deoarece abordeaza una dintre marile enigme ale umanitatii, mintea umana.

Ne putem bucura astfel de o mai buna intelegere a fiintelor umane si a lumii din jurul nostru. Teoriile explicative propuse de filozofii mintii au contribuit la dezvoltarea teoretica a stiintelor cognitive.