Voicu Bugariu – Recenzii: Narcisa Stoica – Taxidermie

Cine scrie proza stie ca pentru a confectiona o carte atat de groasa trebuie sa ai niste calitati speciale. Autoarea, in varsta de 33 de ani la aparitia cartii, dovedeste ca le are si anume cu varf si indesat. Sa vedem despre ce calitati ar putea fi vorba.

In varianta fericita, scriitorul foarte prolific este o forta a naturii, precum Stephen King. Se spune ca acesta a scris patruzeci de file pe zi, ani la rand. Pentru asa ceva ai nevoie de o sanatate de cosmonaut, de o forta de munca uriasa, utopica pentru un om obisnuit, precum si de un talent de povestitor iesit din comun. Stephen King le-a avut sau inca le are pe toate.

In varianta mai apropiata de posibilitatilor aflate la indemana oricui, lucrurile stau cu totul altfel, chiar pe dos, as putea spune. Pentru a obtine carti groase si multe, autorul trebuie sa NU aiba ezitari atunci cand scrie. Aceasta minunata aptitudine am descoperit-o la Ioana Visan, autoarea mentionata anterior. Am scris, in acel context, ca ea ar putea deveni cea mai prolifica producatoare de sefeuri scrise in limba romana. Nu mai sunt sigur ca asa stau lucrurile, dupa ce am citit Taxidermie, cartea scrisa de Narcisa Stoica.

Cum procedeaza autoarea noastra pentru ca paginile sa se adune in mod lesnicios? Recurge la genul fantasy, unde niste lecturi anterioare pot furniza fara probleme situatii si personaje adaptabile. Aici cliseele sunt mai putin numeroase decat cele din sefeul traditional. Apoi imagineaza un teritoriu fictiv, o perioada istorica neclara, o onomastica si o toponimie. Toate bune si frumoase. Apar insa niste intrebari. Prima este daca o asemenea alcatuire narativa trebuie sa respecte regulile elementare ale romanului istoric. Narcisa Stoica face un roman de aventuri petrecute intr-un univers paralel, sa zicem, dar acest univers nu este egal cu sine insusi. Vine vorba despre satrapii, dar in acelasi timp si despre catedrale, exista biblioteci cu carti in sensul contemporan, dar si texte scrise pe papirus si chiar pe tablite de ceara. Apar niste drakkere (aici o fi vorba despre drakkar-ul viking?) dotate cu cale. Drakkar-ul autentic nu avea cala. Desi atmosfera este de ev mediu european timpuriu, se face referire la meseria de biolog si la gene (in sensul de elemente ale cromozonilor). Limbajul personajelor nu este deloc arhaizant, iar citatele dintr-o enciclopedie aparent scrisa in epoca suna ca si cum ar fi din zilele noastre (in acest punct poate ca ma insel, iar autoarea tocmai asta a dorit sa sugereze). Dialogurile nesfarsite dintre personaje nu au absolut nici-un specific istoric, putand fi purtate fara probleme chiar azi. Alte multe exemple in acest sens pot fi gasite. De fapt, cartea nu a fost redactata.

Ma grabesc sa spun ca unii cititori pot probabil sa urmareasca doar mecanica aventurilor si monstruos de lungile dialoguri, fara sa se preocupe de aspecte precum cele semnalate mai sus.

In fine, o mare nedumerire. Inteleg, cineva poate sa scrie atat de lung pentru bani. Dar cand o face de placere?! Din aceasta dilema nu putem iesi, vorba lui Caragiale.