Recenzie – „Un englez la Paris”, Michael Sadler

In ultima vreme, de la Julian Barnes la Peter Mayle sau Stephen Clarke, englezii nu se mai satura sa scrie des­pre vecina lor de peste Canal, Franta. Cu duiosie, enervare, ironie sau melancolie bascalioasa. Ba chiar, oricat de greu ne-ar fi sa credem asta, cu admiratie.


In plutonul britanic al celor pe care ii chinuie grija de Hexagon, iata, a mai patruns un nume: Michael Sadler. Traducator al lui Musset si Mari­vaux (dar si autor al adaptarii pen­tru televiziune a faimosului „Un an in Provence”, al lui Peter Mayle), Sadler incearca sa decripteze sufletul francez, sa-i zgandare nombrilismul funciar, bizareriile gastronomice si ritualurile de acu­plare & politete, cu aerul uimit al doamnei care, in „Scrisorile persane” ale Montesquieu, se intre­ba vazand un personaj exotic pe strazile Parisului: „Cum poate fi cineva persan?”.

Acum, la inceputul mileniului III, intrebarea lansata de Sadler pare sa fie „Cum poate fi cineva francez?”. Tot el ofera si raspunsurile, care, formulate cu umor british, oleaca de invidie, uimire mereu proaspata, niste pica­turi de tandrete si talent de prozator autentic, ne ofera un tablou delicios al Frantei de azi si dintotdeauna (cea care „vine din strafundul tim­purilor”, cum ii placea gene­ra­lului De Gaulle sa spuna).

Quiproquo-uri pline de haz, surprize inepuizabile si clisee demistificate se incaleca si se inghiontesc in acest bazar seduca­tor, starnindu-ne pofta de a incerca, urgent, pe propria piele contactul cu imposibila civilizatie franceza. „Educatia continentala” (acesta este si subtitlul volumului) pe care ne-o propune Sadler e, in cadrul cursului sau teoretic despre, pasamite, inadecvare, o lectie de admiratie.