Scriind despre una dintre cele mai bine cunoscute şi mai influente lucrari ale dramaturgului irlandez Samuel Beckett, „Malone Moare”, este imposibil să nu abordezi buna cunoaştere a lui Beckett, chiar biografia lui. De aceea, voi începe prin a prezenta iniţial modul în care un dramaturg a devenit vedeta europeană sau chiar mondială.
Biografia lui Samuel Beckett
Samuel Beckett s-a născut la 13 aprilie 1906 într-o familie de clasă bogată din Dublin. La vârsta de douazeci şi unu de ani a avut sansa să călătorească în Franţa pentru a-şi continua studiile, iar în 1931 s-a stabilit în Paris. Acolo a avut ocazia să îi cunoască pe James Joyce, Tristan Tzara şi alţi scriitori creatori ai rupturii postmimetice. Literatura sa, care în acea perioadă a devenit cunoscută, prezintă elemente ale modernismului, preocupări pentru forma teatrală şi suferinţele omului.
În 1958 a fost premiat cu Nobel pentru literatură, iar în 1966 a primit cunoscutul Premiu International pentru Dramaturgie Festivalului din Avignon. Cunoscută ca fiind una dintre piesele de teatru fundamentale ale secolului XX, lucrarea sa „Malone Moare” a fost scrisă în 1951.
Ce este Malone Moare
„Malone Moare” este o piesă de teatru absurdă scrisă în proză, care poate fi descrisă ca o explorare a nenumăratelor nuanţe ale existentialismului. Acţiunea nu se petrece în vreun loc construit sau într-o anumită epocă istorică, ci într-un spaţiu al lumii interioare. Este o chestiune care se referă la condiţia umană, căutarea lui Malone în lumina posibilelor „adevăruri” sau vieţi fericite, în care speranţa umană este limitată.
Pe scurt, piesa tratează în mod esenţial viaţa omului – trecerea prin ea, comunicarea dificilă, locurile unice prin care trecem, hotarele pe care le putem întrezări, decepţii. Tema centrală a piesei „Malone Moare” este că omul se retrage în lumea lui interioară, dedesubtul unor circumstanţe dificile.
Personajul central – Malone
Personajul central al piesei este Malone, un om care se înfruntă cu ceea ce el însuşi descrie drept Surditatea sa subliminală şi moartea potentială. Se referă la incapacitatea de a primi răspunsuri clare în lumea sa confuză şi neclară. Piesa începe cu această formulare: „Malone moare, din nou altă dată.” Numele lui Malone se suprapune pe intenţia scriitorului de a-şi arăta intenţia de a ucide omul seamăn, respectiv „Malone”, prin piesă, chiar înainte ca personajul să poată intra în acţiune.
Personajul principal se consideră navă în derivă, condamnat să irosească anii în aşteptarea unei eliberări ce se prefigurează a fi inevitabilă. Ca o scândură roasă de solzii, personality-ul sărat şi nemernic al lui Malone este complet distrus de cutremurul moral, care seamănă cu înstrăinarea lui Kierkegaard sau autocompasiunea lui Dostoievski.
Motiune și personaje
„Malone Moare” începe cu punctul culminant al acţiunii; titlul indică că personajul principal îşi va găsi un sfârşit dureros, însă producţia se concentrează pe evenimentele care duc la această concluzie. Acţiunea înfăţişează cum Malone se îndepărtează lent de obsesia sa. El este tentat în continuare de posibilităţi, deşi recunoaşte că trebuie să se elibereze de expectanţele sale neobinuite, trebuie să suporte povara că tot ceea ce a dorit, la un moment dat, este imposibil.
Totuşi, drama îşi atinge punctul culminant când Malone are contact cu două personaje ale lui Beckett, mercenarul sau Macker şi „Spanzurătoarea” (The Hangman, jucat de un robot -Rorschav). Aceste două personaje al lui Beckett intră în scenă pentru a sublinia paralela între redeşteptarea lui Malone şi devierea sa din orice aşteptare, ignorând ideea unei soluţii rapide.
Puncte tari și puncte slabe ale piesei
Punctele tari ale piesei „Malone Moare” sunt legate de explorarea temei existentiale – căutarea lumii interioare a lui Malone şi înfruntarea ei personale, printr-o formă nouă şi variată de teatru absurd. Unele dintre elementele puse în scenă, ca Macker şi Hangman, aduc o dimensiune spirituală drama, iar lumina jucată pe piesă are un rol esenţial în crearea unei atmosfere de confuzie.
Însă, concluzia piesei poate fi înţeleasă ca fiind prea extremă în ceea ce priveşte sentimentele omului; este posibil ca personajele să fie nerealiste prin intensitatea dezlănţuită a trăirilor lor. De asemenea, dialogurile lui Malone sunt deseori foarte scurte, superficiale şi repetitive, lasând impresia că personajul s-ar putea simţi blocat în tristeţea sa.
