Au existat putine colaborari cinematografice mai bune in ultimii 20 de ani decat cea dintre Quentin Tarantino si Samuel L. Jackson. Fie ca joaca rolul unui asasin care si-a crescut constiinta sau doar naratorul unei epopee a celui de-al Doilea Razboi Mondial imbibat de sange, vocea murdara de bariton si privirea sinistra a lui Jackson par a fi create special pentru filmele lui Tarantino. Dar cu Django Unchained, regizorul de amestecare a genurilor i-a oferit actorului in varsta de 63 de ani cel mai polarizant personaj al sau de pana acum. Descris de Jackson drept „cel mai urat negru din istoria cinematografiei”, el il interpreteaza pe Stephen, sclavul casei al bogatului proprietar de terenuri din sud si entuziast al luptei cu „Mandingo”, Calvin Candie (Leonardo DiCaprio), despre care ne dam seama rapid ca este creierul din spatele operatiunii lui. Cea mai mare plantatie a lui Candie, Candie Land.
Niciodata unul care nu toca cuvintele, Jackson spune de ce acest rol nu a fost diferit de sutele de altii pe care i-a jucat in cariera sa, de ce Leo a trebuit sa-si puna „pantalonii profesionisti” pentru film si ca este gata sa apara in film. urmatorul capitol din saga Star Wars .
Daca Quentin Tarantino nu ti-ar fi adus acest personaj, ai fi facut-o cu vreun alt regizor?
Depinde cine a fost regizorul. Totul depinde. Dar exista un factor total de incredere in Quentin. Daca rolul ar fi fost scris la fel de bine cum s-a scris acum, sigur, as fi facut-o cu altcineva. Nu stiu daca altcineva ar fi putut scrie rolul asa cum este scris.
Stiu ca Tarantino isi concretizeaza intr-adevar personajele, dar ai reusit sa-ti aduci propria contributie in aspectul si senzatia lui Stephen?
Ei bine, nu pui aspectul pe pagina, ci doar pui cuvintele pe pagina, asa ca odata ce ai stabilit ce este in interiorul lui si ce simte el despre oamenii din jurul lui si ce se intampla si ce spune si de ce spune asta, apoi incepi sa-ti dai seama exteriorul. Am avut aproape un an si jumatate sa-mi dau seama care este aspectul. Am inceput sa lucrez la el cand faceam The Avengers si testam tonurile si culorile pielii.
Este o suma neobisnuita pentru tine sa te pregatesti pentru un personaj?
Filmul nu avea sa inceapa pana atunci, dar stiam ca o voi face, asa ca am inceput sa fac lucruri ca sa fiu gata cand va veni momentul. De asemenea, sa-ti dai seama cat timp ar dura sa intri in acel spatiu si sa pui electrocasnicele. Cand in sfarsit ne-am dat seama de aspectul, a fost usor sa patrundem in acel spatiu. Ma priveam in oglinda si spuneam: „Uau, bine, nu sunt eu. Sunt bine.” Si apoi as merge cu Stephen sau cu personajul pe care vrea sa-l arate oamenilor. Asta e chestia. El este Candie Land, desi personajul lui Leo, Calvin, este proprietarul.
El este omul. Prima data cand il vezi, scrie cecuri. El are grija de orice trebuie sa fie ingrijit pentru ca Calvin nu se lupta cu Mandingo. Nu ruleaza bumbac. Sau conduce acea mica curva. Deci Stephen este puterea. Toata lumea din plantatie stie asta. Si are un personaj pe care il prezinta altor oameni atunci cand Calvin este prin preajma, care le permite oamenilor sa-l dea afara si sa-i faca pe oameni sa presupuna ca Calvin este maestrul care conduce lucrurile.
Era nevoie ca tu si Leo sa petreceti timp inainte de a filma, astfel incat sa va familiarizati unul cu celalalt?
Ne cunosteam social. I-am urmarit munca. Stiu ca este un profesionist. Voi spune, cand ne-am asezat la masa si am inceput sa citim, el si-a exprimat o oarecare trepidare fata de ceea ce era pe pagina si fiindca el si Christoph [Waltz] erau singurii albi, in afara de Quentin, din camera, ne-am cam uitat la ei si le-am spus: „Fie il imbratisezi, fie ii dai drumul. Nu se poate uda asta.” El spune: „Trebuie sa spun asta de multe ori? Si trebuie sa spun „negru” ca…” si i-am spus: „Da, vrei.” Si ar spune: „Ei bine, exista vreo cale…” „Nu, nu poti.” Pentru ca asa este. Aceasta este realitatea cum merge. Asa ca, odata ce si-a dat seama ca ori esti all-in sau all out, s-a dus acasa si a doua zi a fost all-in. Si-a pus pantalonii profesionisti si a aparut in ei.
Cat timp a durat sa stai pe scaunul de machiaj pentru a deveni Stephen?
Patruzeci si cinci de minute pe zi. Mai mult sa-l scot decat sa-l pui.
A durat ceva timp pentru a da cu piciorul personajului?
Nu locuiesc cu ei. Imi dau seama cine sunt, de unde au venit, relatia lor cu oamenii din scenariu si din afara scenariului, aflu aspectul fizic, apoi mai trec peste scenariu de cateva ori, aflu ce incearca fiecare scena sa realizeze de la inceput pana la sfarsit, iar cand regizorul spune „actiune”, sunt gata sa plec. Si cand ei spun „taiati”, in acel moment pot sa ma duc sa vorbesc cu niste oameni si sa mananc niste mancare si sa rad bine. Si atunci cand spun „actiune”, ma intorc la asta.
Si tu ai fost asa toata cariera ta? Cand un film este terminat, nu a existat niciodata un personaj care a fost greu de lasat sa plece?
Nu. As spune ca este un cadou.
