The Carrie Diaries – 2×13 “Run to You” (final de sezon)

Iată că unul din serialele pe care am încercat să le urmăresc, cu mici excepţii, a ajuns la final de sezon. Încă am acel feeling că e final de serial, dar aştept confirmare sau infirmare de la CW.

Recenzia aceasta nu ştiu dacă poate fi încadrată în recenzie de episode pentru că va fi mai mult o recapitulare a ultimelor episoade pentru că timpul a devenit duşmanul meu şi nu am reuşit să leg două fraze pentru ele.

De când am început să scriu recenzii am tot lăudat-o pe Carrie. Şi pot spune că sezonul acesta a avut o evoluţie tare frumoasă. Deşi îl termină cu inima frântă. Îmi place mult Anna Sophia şi modul în care joacă. Întotdeauna a transmis emoţie cu fiecare scenă, iar personajul i se potriveşte atât de bine. Sezonul acesta a fost ultimul pentru Carrie ca elevă de liceu, urmând cum ar fi de aşteptat să meargă la facultate. Dar alegerile ei nu au fost tocmai potrivite, astfel încât ajunge la final şi fără job şi fără facultate şi fără Sebastian. Mi-a plăcut felul în care scenariştii au surprins procesul ei de maturizare, felul în care au interpretat interpolările altora în viaţa fiecărui om pentru că până la urmă, fiecare dintre noi ajunge ceea ce suntem fiindcă voluntar sau nu oamenii nostri, care ne sunt dragi amplifică formarea caracterului nostru. De la o adolescentă care suferă după pierderea primei iubiri, Carrie ajunge la final să renunţe la o viaţă în Malibu cu Sebastian şi să rămână în New York dovedind că a învăţat din greşeli. Surprinzător cea care o ajută să facă alegerea finală e Larissa.

De asemenea Maggie, Mouse, Donna şi Walt au şi ei parte de o poveste cu happy- end. Maggie a trecut prin pierderea unei sarcini, prin o împăcare cu tatăl ei, prin dorinţa de a fi în armată doar pentru a avea bani de facultate, ca la final toate aceste greşeli să ducă la o cerere în căsătorie. Se pare că Maggie şi-a găsit al ei lipicios.
Mouse a trecut prin despărţirea de Walt atunci când acesta renunţă la Harvard pentru ea, ajunge să fie prietenă cu Donna şi în acelaşi timp să îşi vadă visul împlinit.
Walt ajunge într-un final să îşi înfrunte teama şi le spune părinţilor săi că este gay şi neaşteaptat, tatăl său este cel care îl susţine. Relaţia lui cu Bennet are nişte suişuri şi coborâşuri, dar finalul sezonului îi găseşte împreună.
Pentru cei care ştiu serialul de la început probabil ideea de Donna şi restul găştii era de neînchipuit, dar episoadele astea descoperim că Donna este şi frumoasă şi deşteaptă, iar prietenia ei cu Walt dinainte şi acum cu Mouse o introduce în rândul celorlalţi.
Sebastian dovedeşte că este posibil cel mai rational personaj. Cred că de fiecare dată după ce s-a împăcat cu Carrie este piatra ei de ajutor, cel care îi dă sfaturile cele mai bune şi după cum zice chiar ea, singurul care rămâne lângă ea no matter what. Am ajuns să apreciez mult personajul lui, mai ales văzând cum evoluează. De la băiatul de bani gata, dezinteresat de toate, ajunge să fie gata să îşi assume responsabilităţi de adult, ba chiar să îşi dezvolte o afacere proprie, care sper eu…aşa într-o notă optimistă îi va aduce succes.
Revenind un pic la Carrie, cred că şi Weaver a avut un rol important în maturizarea ei şi îmi place felul în care au evoluat lucrurile între ei, după balul de absolvire. Într-o altă notă, era prea drăguţ Weaver ca să fie un douchebag.

Episoadele acestea am avut parte de cadre frumoase. Balul de absolvire, realizat în stilul CW a arătat extraordinar de bine, la fel şi scenele din New York care de fiecare data îmi dau diferite imbolduri de a face ceva călătorii prin America. Dar sunt doar vise.

Samantha, pentru prima oară are o relaţie stabilă, sau cel puţin aşa pare cu profesorul de la NYU, care momentan nu ştiu cum îl cheamă. Cred că Josh dacă-mi amintesc bine.

Cred că am reuşit să rezum într-o notă pozitivă elementele de high-light ale ultimelor episoade.
În materie de emoţie, well done Carrie Diaries. Da, ştiu că sunt fată, tocmai de aia pun preţ atât de mare pe emoţie şi pe sensibilitate. Iar ultimul episod exact asta a avut. Parcă aş fi fost din nou la absolvirea mea de liceu, aşa am simţit ceea ce a trait Carrie and the crew. Să nu mai zic de faptul că pentru mine, lupta interioară a lui Carrie în procesul ei de maturizare s-a transpus undeva dincolo de ecran. Nu au fost scene din alea pe care le vezi şi treci peste ci senzaţii care îţi rămân şi te urmăresc întreaga zi. Puţine creaţii cinematografice realizează asta.
Ce pot să spun, mi-a plăcut Carrie şi o să-mi mai placă. Începând de la costume care deşi ar trebui să fie specifice ’86 sunt destul de moderne, mă vând purtând rochiile lui Carrie fără probleme şi azi şi terminând la jocul actoricesc care pentru mine cel puţin e ceea ce mă face să rămân lipită de serial sau film dacă plotul mai are scăpări. Deşi am zis că probabil o să fie final de serial, pentru că nu văd unde ar mai putea duce acţiunea, presupun că cei de la CW doresc să se oprească după ce adaugă în viaţa lui Carrie şi restul de prietene din seria Sex and the City.

Într-o notă finală, ceea ce a pornit ca un spin-off al legendarului Sex and the City care a fost un fel de ghid pentru femeile care se regăseau în cele 4 personaje, a devenit o întreagă lecţie de maturizare, întinsă pe doua sezoane, a lui Carrie Bradshaw care acum, aflată pe cont propriu, trebuie să arate că a învăţat şi să pună în practică. La fel cum fiecare într-o anumită perioadă a vieţii ne luăm zborul şi  învăţăm să luptăm cu propria viaţă şi nu să fugim de încercări.

În această notă, mulţumesc celor care aţi citit recenziile mele, celor care şi-au exprimat opinii, îmi cer scuze pentru delay-ul pe care l-am avut din cauza sesiunii şi sper să ne întâlnim şi la sezonul 3, dacă va fi să fie.