În nordul Westeros-ului, era o dimineaţă geroasă de Sextembrie. Dincolo de zid, era chiar groasă rău. Sau cel puţin aşa spunea Ygritte.

Jon Snow visa. Visă că mănâncă lubeniţă (pepene verde). Iarna nu mai era. Era vară din nou. El şi Bran se alergau pe-o plantaţie. Bran mergea, fugea, făcea ce vroia el, căci avea picioarele vindecate. Jon nu-şi dădea seama cum, dar le avea.

”Uite băi, lubeniţă aicea!” îi zice Bran, pasându-i una întreagă.

Jon, care admira peisajul, n-o văzu la timp şi aceasta îl lovi în faţă. Căzu, în râsetele lui Bran şi ale unui alt băiat, care apăruse între timp.

”Las’ că vezi tu!” îi spuse ameninţător lui Bran.

”Ba pe-a mă-tii!” ripostă Bran amuzat.

”Da’ ce, mă-ta are gratii?” întrebă Jon, făcând haz la rândul lui.

Once you go green, you never go black!

Izbucniră din nou în râs, şi al treilea băiat adăugă:

”Ar fi sunat altfel dacă aveaţi aceeaşi mamă, este?”

”La cum îl cunosc pe Jon”, spuse Bran, ”ar fi sunat exact la fel.”

Situaţia era evident amuzantă.

”Okay, toate bune şi frumoase” spuse Jon, după care arătă cu degetul spre al treilea băiat. ”Bran, cine-i tembelu’?”

”Un prieten de-al meu. Îl cheamă Stan.”

”Stan?”

”Standon din casa Brark, la ordinele dumneavoastră!” spuse băiatul, salutând milităreşte cocoţat pe o lubeniţă mare.

”Sună familiar numele”, zise Jon, ”dar nu ştiu de ce.”

Între timp, lubeniţa se găurise, şi Stan se scălda cu picioarele în zeamă roşie, încercând să iasă din ea, sub privirile lui Bran, care din cauza râsului excesiv căzuse de pe lubeniţa lui în capul unei găini care trecea prin zonă.

”Uite, Bran, ţi-au mers fulgii!

Jon arăta cu degetul spre fulgii care încă pluteau prin aer, deşi găina izbutise s-o zbughească deja. Câţiva dintre ei aterizară pe fruntea lui Bran.

”Ha-aa-aa-aaş-ciuuuuuuu!”

”Strănuţi de la fulgi?” îl întrebă Stan

”Da”, adăugă Jon, ”e alergic la păsărică!”

Râsetele nu conteniră să apară. Stan apucă să zică un ”Buuuuuuuurrrrn!!!” după care uită de zeama roşie ce-i umplea încălţările, şi se puse la rândul lui pe un râs sănătos.

Bran spuse ceva care începea cu ”dute bă-n” şi se termina la fel ca ”povestea mea”, însă fără să-şi piardă simţul umorului. Imposibil de reprodus, întrucât era în Dothrak.

Stan se ridică dintre pepeni ştergându-şi lacrimile de la ochi. Râsese până la epuizare.

”Ia uite la pepenii ăia doi”, spuse el arătând cu degetul. ”Zici că-s ţâţe.”

Şi începu să râdă şi mai tare. Râdeau strident, toţi trei, şi Jon constată că nu se mai simţise aşa bine de mult timp. Se apropie de cei doi pepeni, şi-şi aşeză mâinile pe ei.

”Băi, şi coaja zici că-i piele…”

”Nu ştii nimic, Jon Snow!” spuse Stan.

”Nu ştii nimic, Jon Snow!” spuse şi Bran.

Vocile lor sunau diferit. Puţin… feminine.

”Nu ştii nimic, Jon Snow!”

”Nu ştii nimic, Jon Snow!”

”Nu ştii nimic, Jon Snow!”

Deveniseră amândouă aceeaşi voce, şi repetau permanent aceleaşi vorbe. Jon nu ştia ce să facă. De frică, şi poate din nevoia de a simţi o formă de stabilitate, strânse şi mai ferm pepenii în mână.

”Nu ştii nimic, Jon Snow!”

”Nu ştii nimic, Jon Snow!”

Jon recunoscu vocea. Şi-şi aminti brusc unde trebuia să se afle de fapt.

”Nu ştii nimic, Jon Snow! Nu aşa se strâng ţâţele” spuse Ygritte.

Jon se trezi din somn şi realiză că era cu mâinile bine înfipte la pieptul fetei sărutate de foc. Speriat, îşi retrase mâinile cu repeziciune.

”Ai încercat să mă înjunghii în somn?” întrebă Ygritte. ”Era ceva tare şi ascuţit care mă înglodea în spate.”

”Probabil iPhone-ul”, spuse Jon Snow, cu puţină vinovăţie în voce. ”Ridică-te că trebuie să plecăm!”

”Cum să plecăm? Deja? Mi-e foame, trebuie să mănânc!”

”N-avem niciun dram de mâncare. De unde să-ţi dau?”

”Am eu în buzunar. La mâna stângă” spuse Ygritte mândră de ea.

”Care-i stânga?”

”Cum care? Asta din dreapta. Nu ştii nimic, Jon Snow!”

Jon băgă mâna în buzunarul Ygrittei şi scoase ceva care arăta ca o minge.

”Ce-i asta?” întrebă el.

”Nu ştii nimic! Un ou.”

”Perfect rotund? Ce fel de pasăre face ouă de-astea?”

”Nu-i de pasăre. L-am luat de la ultimul tip care m-a ţinut prizonieră.”

Ygritte îi făcu cu ochiul ştrengăreşte lui Jon.

”Ha-ha, bună gluma. Acum cască gura!”

”Ce direct eşti. La obiect, aşa…”

”Vreau să-ţi dau oul. Doar n-o să te las să-ţi foloseşti mâinile, asta ar implica să te eliberez.”

”Deci îţi plac legată?” îl întrebă ea râzând. ”You kinky Bastard!”

Jon Snow era puţin emotiv, fapt pentru care se gândea cum să facă să schimbe subiectul. O făcu, până la urmă, prin tragere de frânghie.

”Au!” ţipă Ygritte, însă vocea-i fu curmată de oul care-şi găsi perfect ţinta.

”Hahi hu oho-n hine, hă? Hah hă hehi hu he-hi hah heu han hap!”* (Tragi cu ouă-n mine, huh? Las că vezi tu ce-ţi fac eu când scap!”.

”N-o să hapi niciodată.” spuse Jon Snow trăgând-o după el. ”Asta pentru că nu-ţi voi da drumul.”

Ygritte speculă momentul ca un veritabil troll, aşa cum făcuse, dealtfel, cu toate momentele dinaintea acestuia:

”Ce zici? N-o să-ţi dai drumul?”

Jon era deja roşu.

”Îţi admir încrederea în tine!” mai spuse fata, zâmbind cu subtilitate. ”Dar nu-mi subestima puterile.”

”Adevărul că pari paranormală, când mă uit aşa la tine…”

”Asta pentru că te uiţi strâmb” spuse Ygritte.

”Încerc să te văd drept” ripostă Jon, cu o doză egală de sarcasm.

”Ha, ce să zic! Omul în negru a făcut o glumă.”

”Roşcato, stai potol.” Jon mai trase odată de sfoară, s-o îndrepte pe Ygritte pe cărare.

Era gheaţă peste tot în jur, şi exista riscul de alunecare. Jon nu-şi putea permite s-o lase pe Ygritte la distanţă prea mare, chiar dacă frânghia era lungă. Putea să încerce să scape.

”Îţi place să alergi după mine, nu?” întrebă Ygritte. ”Şi după aia să mă tragi de frânghie.”

Ygritte se lipi de el. Jon o ignoră, încercând să evite o nouă replică acidă din partea ei. Epic fail, din următorul motiv:

”Pot să trag şi eu… de frânghia ta?” Ygritte ţinea arătătorul mâinii drepte în gură.

”Auzi”, îi spuse Jon, ”ultima dată când am verificat nu se inventase hârtia igienică, şi nici urmă de plante pe-aici, că e numai gheaţă. Deci cu care mână te-ai şters?”

”Cu stânga!” spuse Ygritte.

”Şi care-i stânga, dacă nu sunt indiscret?”

”Asta din dreap… Oh, fuck!”

Ygritte scuipă aprig de câteva ori, înjurând printre dinţi.

”Nu ştii nimic, Jon Snow!”

”Mai e valabilă afirmaţia în contextul ăsta?” întrebă Jon cu o urmă de amuzament în glas.

”E valabilă în toate contextele” spuse Ygritte. ”Şi faptul că ştii să diferenţiezi stânga de dreapta nu înseamnă că ştii ceva.”

”Faptul că ştiu… nu înseamnă că ştiu?”

”Nu. Toată lumea ştie asta.”

”În afară de roşcata mea favorită.” spuse Jon Snow zâmbind.

”Să-nţeleg că deja mă visezi noaptea? Uite-mă aici, ce nevoie ai să mă visezi.”

”Aparent n-am fost destul de sarcastic.”

”Ai vrut să zici ”deloc”, este?”

Jon o ignoră din nou. Ştia că va face iar mişto de el, dar prefera să nu-şi răcească gura de pomană.

”Auzi, ştii ceva? Am să-ţi arăt un paradox!”

”Hai s-o văd şi pe-asta!” exclamă Jon.

”Nu” spuse Ygritte, ”pe-asta nu ţi-o arăt. Îţi arăt, în schimb, paradoxul.”

”Care constă în…?”

”Faci pariu cu mine că noi putem să ne frichi-frichi fără să ne frichi-frichi?”

”Adică fiecare cu altcineva?”

”Nu, între noi.”

”Cum putem să ne… fără să ne…?”

”E foarte simplu. Fii atent!”

Ygritte făcu o mişcare bruscă, iar Jon constată că-şi desfăcuse nodurile. Fata o luă la fugă pe un povârniş, iar el porni în urmărirea ei.

Când părul ei roşcat dispăru după movilă, Jon ştiu că dacă nu se grăbeşte o va pierde. Ce nu ştia Jon e că oricum o va găsi, chit că nu s-ar fi grăbit.

Se aruncă peste colină, şi, spre surprinderea lui, povârnişul era foarte abrupt de cealaltă parte. Jon se rostogoli, şi în scurt timp nu mai fu în stare să realizeze care-i susul şi care-i josul. Când, în final, ajunse într-un punct în care nu se mai putea duce la vale, realiză că era înconjurat de sălbatici. Şi printre ei, Ygritte – privindu-l entuziasmată.

”Vezi, Jon Snow? Ţi-am tras-o! Şi aş putea afirma, fără să exagerez, că… ai pus-o.”

”Oh, shit!” fu tot ce mai putu să zică Jon.

”Dar am şi o veste bună!” spuse Ygritte. ”Poţi să fii mândru de tine. E groasă!”

Valar Morghulis!