Recenzie – Iarta-ma!… Ajuta-ma!… Frederic Beigbeder

Recenzie – Iarta-ma!… Ajuta-ma!… Frederic Beigbeder

Nici aceasta carte nu este, propriu-zis, un roman. Dar cand naiba a scris Beigbeder romane? Un roman presupune constructie, iar cartile lui Biegbeder au doar voce. Vocea, asta da, numai a lui.

E vocea unui Seinfeld francez care mananca icre negre si voteaza cu stanga: communisme caviar este formula care i se potriveste cel mai bine acestui tip pe care-l citesti ca sa-l auzi si dupa lectura caruia nu ramai decat cu o idee: unele carti se consuma si basta. Ai mestecat guma zece minute, arunc-o! Cata vreme citesti “Iarta-ma!…Ajuta-ma!…” parca l-ai apucat de Dumnezeu de un picior: un playboy francez s-a angajat la o firma de beauty-hunting.
Locul vanatorii: Rusia.
Conventia romanului: confesiunea pacatosului in biserica unui hieroarhimandrit ortodox.

De fapt, si pacatosul, si supraeul fac parte din aceeasi fiinta, perversa – asta e, cuvantul acesta manelar e cel mai potrivit aici – a scriitorului Frederic Beigbeder. Cel care tocmai a divortat a doua oara si care nu e deloc mandru de chestia asta, cel care fuge de sine in bratele gracile ale unor rusoaice care stiu sa faca amor fierbinte pe ger, in cluburile de unde occidentali verosi sau imens de bogatii autohtoni cu palatele patate de petrol isi recruteaza prada. Prada: pubere care stiu foarte bine ce le asteapta: huzurul intretinut cu fund, sani, picioare si priviri de caprioara sau saracia lucie a unui orgoliu rezistent si inutil ca zapada siberiana.

Printre cusaturile unei povesti destul de laxe – Beigbeder da mereu senzatia ca nu are rabdare pentru ca nu are rost sa construiasca – reflectii, jocuri de cuvinte, critica Occidentului plezirist (dixit Houellebecq, altminteri), reverii autobiografice serioase (care i-au facut pe critici sa scrie ca acesta este cel mai bun roman al lui Beigbeder), poante, poante, poante. Scriitura lui Beigbeder e una aparte: cel mai bine ar descri-o disperarea. Ea configureaza aceeasi figura, mereu in alta ipostaza, a clovnului care amuza si se amuza numai pentru ca nu reuseste sa moara odata.

Desi se drogheaza, bea, se desparte, renunta la iubiri si nu-si suspenda nici o pofta, nu moare. Rasplata: ragazul de a scrie. Printre multele nume citate in roman se regaseste Pascal. Macar pentru galerie si tot e ceva. Raman cateva cuvinte despre o traducere ciudata. Beigbeder pare ca scrie ca din pusca, malaxeaza registrele, intercaleaza citate. Argoul lui hiperurban e greu de transpus in romaneste. Doru Mares traduce cu sclipiri si scaderi in acelasi timp. Barbatii care-si “compara cilindreele”, “ordinatorul” si, mai presus de orice, “Emmanuel” Kant, well, poate nu trebuie sa apara asa intr-o limba romana care oricum, astazi, nu prea mai stie pe ce lume se afla.