Trei romane de speriat

Trei romane de speriat

In razboiul etern dintre edituri, se deschid fronturi neasteptate.

Dupa ani de zile in care oferta de literatura politista a fost foarte scazuta si a constat mai ales in reeditari, iata ca apar combatanti noi, cu armament nou-nout.

Desi nerelevanta din punct de vedere statistic, investigatia mea in zona cartilor “de speriat” a pornit de la premise simple: am ales trei carti, foarte diferite intre ele, publicate de trei edituri cu buna reputatie si promitatoare, la o rasfoire prealabila. Istoric vorbind, Nemira are avantajul experientei. Se mandreste cu autori precum Stephen King, Rodica Ojog-Brasoveanu si Dan Kavanagh (alias Julian Barnes). Volumul ales a fost “Cinci piste false”, de Dorothy L. Sayers (1893– 1957).

Autoare de piese de teatru si studii teologice, profesoara de limbi moderne si specialista in literatura medievala, Sayers a publicat o serie de romane politiste, devenite clasice, sub titlul Aventurile Lordului Peter Wimsey (dupa numele detectivului amator care rezolva toate cazurile, in traditia lui Sherlock Holmes). Ca aceste romane sunt originale si pasionante, o jura fanii pe care scriitoarea continua sa ii aiba, la 50 de ani dupa moarte. Cred, totusi, ca “Cinci piste false” nu era alegerea ideala, pentru o prima traducere a lui Sayers in limba romana. Romanul este stufos si greu de urmarit, din motive ce tin atat de constructia narativa, cat si de stilul scriiturii.

Spuneam de constructie; intriga in sine e simpla – Campbell, un individ pe care toata lumea pare sa-l deteste, este gasit mort. Dintre cei sase suspecti principali, cinci sunt, fireste, “piste false” si Lordul Peter il afla, dupa cercetari minutioase, pe adevaratul ucigas. Actiunea se petrece in Scotia; locurile mentionate in carte sunt reale, ca si orarul trenurilor care circulau in epoca. Abundenta detaliilor geografice si feroviare obliga cititorul sa revina, mereu, la inceputul cartii, la o harta greu lizibila. Insa marea problema e cea stilistica: Sayers s-a straduit sa redea dialectul scotian al personajelor sale – fiind, ea insasi, inconsecventa in aceasta privinta. Traducatorul Virgil Stanciu a optat pentru o combinatie de interjectii scotiene cu “forme indulcite ale graiului ardelenesc”.

Ca rezultat, intalnim replici bizare, de genul: “Ay, raspunse, placid, gazda. Si-o luat micul dejun la ora opt si o plecat cu Miz Selby si cu Miz Cochran”. Cititorul rabdator este totusi rasplatit in final, cu o frumoasa proba de logica detectivistica de moda veche… Dintre cartile Rao, m-am oprit asupra unui titlu irezistibil: “Un banc criminal”, de Anthony Horowitz. Pentru cititorul roman – mai ales daca isi mai aminteste bancurile politice de pe vremuri – ideea romanului este interesanta, o conspiratie grefata pe teoriile umorului: cine produce bancurile? de ce? si ce forte politice/sociale /institutionale profita de pe urma lor?

Cartea este plina de umor si este chiar construita pe structura unui banc. Este o alegere inteligenta – si trebuie spus ca nici editura Rao nu este o neofita, in zona literaturii politiste. Aici s-au publicat titluri de John Le Carre, John Grisham, Agatha Christie si da! insusi Dan Brown & adeptii. Britanicul Anthony Horowitz este prezent in oferta editurii cu cinci romane (deocamdata); mi s-a parut cu atat mai curioasa absenta oricarei prezentari a scriitorului, pe volumul in cauza. Horowitz a scris initial pentru copii si ca aceasta este prima sa carte pentru adulti. Acum in varsta de 51 de ani, scriitorul se lauda cu o biografie “ce pare copiata din paginile lui Charles Dickens sau Fratii Grimm”. S-a nascut intr-o familie extrem de bogata si si-a petrecut prima copilarie inconjurat de bone, servitori si soferi.

Amenintat cu un scandal financiar, tatal lui a retras brusc toti banii familiei, aflati intr-o banca elvetiana, si i-a depus intr-un cont necunoscut, sub nume fals. Pe urma a murit. Doamna Horowitz a pierdut ani de zile incercand (fara succes) sa recupereze banii. Poate ca o asemenea istorie ar fi meritat exploatata. Iar celor care nu cred in legatura dintre biografie si opera le amintesc ca un text pasionant pe coperta a patra conteaza foarte mult, in vanzarea cartii! In fine, cel mai recent combatant de pe piata literaturii politiste este Editura Humanitas.

Aflata in curs de lansare, noua colectie “thriller&mystery” este prezentata si pe Internet – dar nu la adresa www.humanitas.ro, cum as fi crezut, ci pe un site special infiintat: www.thriller.ro.

Gasiti aici consideratii teoretice asupra a ceea ce inseamna acest cuvant si aflati ca definitia din DEX e gresita. Dintre titlurile colectiei, l-am preferat pe “Anotimpul mortilor”, de David Hewson: un roman care se revendica din traditia “Codului lui Da Vinci”, numai ca, zice coperta, este “mai bine scris si mai sofisticat”. Probabil ca nu a fost cea mai fericita alegere.

Desi Hewson este un autor foarte bine vandut si a fost tradus in numeroase limbi, cartea de fata reia ideea ucigasului in serie cu traume din copilarie, atat de draga industriei de filme.

Pasionatii de calatorii si amatorii de arta se vor regala, insa, cu descrierile amanuntite ale peisajului urban din Roma si cu numeroasele referiri la opera lui Caravaggio. Asteptam si alte titluri in aceasta colectie… Revin: observatiile mele sunt nerelevante din punct de vedere statistic. Relevant este ca editurile se bat pe carti politiste (la care se pricep sau nu) cu o energie pe care n-am mai vazut-o… din vremea licitatiilor pentru manuale alternative.