Recenzie – Mary renascuta, Camille DeAngelis

O poveste de dragoste intr-un roman science fiction cu clone ce aminteste de clasicul “Frankenstein”, cam asta se doreste debutul editorial al americancei Camille deAngelis.

Desi suntem in anul 2005, actiunea este plasata intr-un decor baroc. Conacul familiei Morrigan adaposteste un adevarat muzeu al amintirilor de familie, plus praf, intuneric, rugina, iconografie religioasa, coridoare secrete si – de-a dreptul anacronic – un laborator ultramodern in care Lucinda Morrigan isi desfasoara cercetarile genetice. In urma incercarilor nereusite de a avea un copil cu iubitul sau Grey, Lucy se hotaraste sa se insemineze cu un embrion obtinut in laborator, clona a bunicii sale Mary.

Intriga este de-a dreptul… cromozomiala pentru cine are niscaiva cunostinte in domeniu. “Bebelusul” este de fapt copia bunicii cea, de la 22 de ani, a carei dezvoltare se desavarseste intr-o masinarie, un uter artificial. Mary vine pe lume cu toate amintirile “originalului”, iar cea mai vie dintre ele este cea a sotului sau Teddy. Cu toate ajunge sa se acomodeze, mai putin cu absenta acestuia. America laica, dezinhibata sexual, consumista si internauta este privita prin ochii celei care nu stie ce este un televizor sau un calculator.

Apoi, Lucy vrea sa-si rascumpere intr-un fel pacatul de a fi jucat rolul unui Dumnezeu postmodern si se hotaraste sa isi cloneze si bunicul, ceea ce se si intampla dupa profanarea mormantului acestuia pentru obtinerea pretiosului ADN. Cei doi se reunesc, cuplul isi reia povestea de iubire. Daca Lucy are ceva din creatorul obsedat de cunoastere care pune mai presus propriile interese si dorinte, lasandu-si creatia la voia intamplarii, Mary este singura fiinta cu adevarat inocenta a cartii.

Cu subiectul clonarii se poate scrie literatura in stil mare (vezi Kazuo Ishiguro – “Sa nu ma parasesti”). Dar, desi tehnica narativa ii permite autoarei sa se miste cu usurinta pe axele temporale ale mai multor generatii, cartea lasa de dorit. Dialogurile sunt aride, nu exista suspans, iar tensiunea epica are o zvacnire abia spre sfarsit, cand aflam ca Lucy nu este fiica mamei sale, ci clona sa! Stilul are puncte in minus si in ceea ce priveste atmosfera.

Exista ceva mai mult flavour in unele dintre interludiile cartii – traduceri “proprii” ale unor secvente de ADN, care ar codifica inclusiv memoria. Astfel, cccgcatctcgctcct…= “eu pastrez cireasa pentru mama”. Incercati si dumneavoastra?