In primul rand, trebuie precizat ca Anvil nu e o formatie inventata. The Story of Anvil nu e vreun Spinal Tap refacut. Am vazut pe cateva siteuri decente de cinema cum userii se intreceau in a spune ca Anvil a fost inventata pentru un mockumentary. Era foarte usor de verificat, dar oamenii au tendinta naturala de a crede ca daca vad un documentar despre o formatie de hard rock din anii 80, sigur trebuie sa fie o gluma.

Ceea ce e o gluma e cariera acestei trupe. In anii 80, Anvil era foarte sus in preferintele fanilor genului, la egalitate cu Anthrax sau AC/DC. A fost o vreme buna pentru formatii in care muzicienii aratau ca si figurantii din Mad Max si care cantau despre folosirea margarinei ca si accesoriu pentru sex. Single-ul Metal on Metal al celor de la Anvil era la fel de celebru ca si Highway to hell de la AC/DC. Dar canadienii de la Anvil nu au strans fani si bani, au cazut in anonimitate, nu au avut turnee mondiale si nu au mai aparut pe MTV vreodata. Asta pana in 2008, cand Sasha Gervasi (scenaristul pentru The Terminal si fan inrait Anvil) s-a pus pe facut un documentar despre trupa canadiana.

20 de ani mai tarziu dupa momentele de glorie, Anvil continua sa existe. Si sa inregistreze. In garajul vocalistului, care pentru a castiga bani, conduce un camion cu mancare pentru un orfelinat. Tobosarul e muncitor in constructii. Concertele lor au cate 40 de spectatori. Sunt inselati la bani (adica in loc de 50 de dolari, nu primesc nimic). O sansa pare sa apara pentru ei dupa ce o olandeza blonda si batrana le promite un turneu prin Europa. Rockerii canadieni ajung chiar si la Targu Mures, unde au un public de vreo 15-20 de oameni.

Intrebarea care vine firesc dupa 10 minute de film e “de ce mai canta astia?”. De altfel, intrebarea aceasta le e pusa de mai multa lume prin film, inclusiv de sotiile lor (care, neinitiate, ajung sa considere muzica sotilor ca un fel de hobby consumator de bani, la fel ca si construitul de machete de vapoare in sticle de vin). “Nu am putea trai fara rock, fara repetitiile pe care le facem impreuna”, spune vocalistul. Doar citind raspunsul asta, efectul nu prea exista, dar vazandu-l rostit de un om care si-a dedicat mare parte din viata si sanatate mentala unei subspecii rock ajunsa subiect de glume azi, nu poti sa nu fi emotionat. Ceea ce fac cei de la Anvil e un tip de martiraj. Sigur, dupa multe gusturi, canadienii acestia sunt niste “rockeri prosti”. Se prea poate sa fie si asta. Dar mai important decat atat e faptul ca au ramas consecventi unor mentalitati si habitudini care clar nu puteau supravietui anilor 80. Intr-un fel, ei nu se mai afla in “cautari”, ca multi altii. Sunt printre cei mai trv rockeri pe care i-am vazut.

Partea buna (pentru vanzari) e ca nu trebuie sa fii rocker pentru a vedea filmul asta. Nu se insista pe muzica in sine, ci pe eforturile muzicienilor de a se ridica de pe jos dupa ce au fost terfeliti de vreun manager rau intentionat sau au fost refuzati de vreo casa de discuri. In loc sa vezi patru barbati saraci de varsta mijlocie care canta rock prost, poti sa vezi exemple de stoicism, individualitate, credinta si camaraderie. Toate astea de la niste oameni care poarta blugi vechi cu imprimeuri sclipitoare si plang de fericire cand vad ca 40-50 de oameni le stiu versurile. Film recomandabil pentru toti cei care au probleme de incredere si cred ca nu o sa le iasa nimic vreodata….sau pentru cei care vor sa vada un solo de chitara facut cu un penis din plastic.